SENATUL EVZ: De la Vadim la Jobbik: cum se face extremism profesionist
Autor: Sorin Ioniţă
Invers decât România, Ungaria se pregăteşte acum să instaleze în funcţie un premier de dreapta ce va guverna confortabil bucurându-se de roadele pe termen lung ale politicii de austeritate iniţiate de guvernul precedent, de sacrificiu.
După ce a câştigat o majoritate de 53%, de invidiat în regiune, FIDESZ, partidul lui Viktor Orban, va bate probabil palma în parlament cu Jobbik, o formaţiune remarcată prin defilări paramilitare şi retorică antiţigănească, ce a obţinut şi ea un spectaculos 17%.
Se va întâmpla exact ca în 1998: după ce un predecesor a luat toate deciziile dificile (în cazul acela, ministrul de finanţe Lajos Bokros, care şi-a legat numele de pachetul de austeritate destinat să combată minicriza maghiară de la mijlocul anilor ’90), Orban vine şi culege roadele relansării economice.
Iar pentru susţinerea parlamentară a ultranaţionaliştilor, Orban va presta desigur gargară corespunzătoare în Europa şi în regiune, cu drama ungurilor de peste hotare, interesul naţional, încetarea sclavajului impus de FMI, reorientarea ţării către Est şi încălzirea relaţiilor cu Kazah stanul, şamd - adică lucruri pe care le auziţi, mutatis mutandis, şi pe la noi, inclusiv de la persoane onorabile.
Diferenţa mare faţă de România constă în ştaiful şi profesionalismul renăscutei extreme dreapta maghiare. Dacă data trecută Orban a trebuit să înghită anticharisma partidului MIEP, unul gen România Mare, condus de bătrâniciosul Istvan Csurka, astăzi poate vorbi aceeaşi limbă cu neo-naziştii tineri şi cu alură business-fitness de la Jobbik, croiţi pe model Jorg Haider, conduşi de Gabor Vona.
Pentru a pricepe nuanţa, gândiţi-vă la diferenţa de retorică, grup ţintă şi audienţă între un partid condus de Vadim Tudor, şi unul similar, dar condus, să zicem, de Radu Mazăre. Asta dacă ultimul, pe lângă înclinaţia nativă pentru circ şi costumaţii sexy, ar pune mâna să înveţe şi nişte clişee de conspiraţionism economic global (ţara aservită străinilor, care ne jupoaie cu împrumuturi, multinaţionale etc.).
Evoluţia e remarcabilă, de la iţari şi aerul de palavragiu tomnatic şi perdant al lui Vadim, la mesajul aspiraţional şi tonic pe care îl transmit clipurile cu băieţii şi fetele roz în obrăjori de la Jobbik, cu uniformele lor drăguţe ethnic- fusion, de honved în crossdressing cu o stewardesă Malev.
Primul e trecutul, de care sau plictisit şi pensionarii dezamăgiţi ai tranziţiei. Niciun sponsor nu mai vine către asemenea grup care emană eşec şi lipsa de speranţă să mai controleze vreodată ceva în viaţa publică. Doar uneori, câte un patron de televiziune privată decide să-i concesioneze, din motive obscure, câte o oră de emisie lui Vadim.
Se desemnează o gazdă de sacrificiu care să zburde cu invitatul peste orice limite, dar efectul public e nul, fiindcă deşi audienţa creşte, lumea cască gura nu ca la un posibil lider naţional, ci ca la zoo, din curiozitate pură: să asiste la contorsiunile unui animal exotic, pe cale de dispariţie.
Ce deosebire dincolo, la Jobbik! Cu un site impecabil în engleză (www.jobbik.com), liderii săi ştiu să apese pe toate butoanele sensibile ale protecţionismului vest-european: solidaritate; susţinerea micului producător local, în special a celui agricol, în detrimentul supermarketurilor; statul renăscut după ce, iată, criza a compromis „neoliberalismul yankeu” - dar, în acelaşi timp, un pic de libertarianism antifiscal pour la bonne bouche; susţinerea mediului de afaceri autohton prin renegocierea Tratatului de Aderare la UE; sistem bancar naţional (citeşte, adică nu supus finanţei globale oligarhice şi iudaice).
Chiar şi trendurile slowfood şi cele ecologiste se regăsesc în program. Important nu e doar mesajul, după cum s-a văzut alaltăieri, ci mai ales credibilitatea şi profilul de învingător al mesagerului.
Spre ghinionul lor, ungurii s-au pricopsit cu un partid extremist modern, care a făcut pasul în secolul XXI şi atrage deopotrivă bătrâni naţionalişti şi tineri plini de energie, dar confuzi identitar (o categorie mare, asta), femei îngrijorate de nesiguranţa din cartier, plus un număr în creştere de sponsori oportunişti, fără ideologie, care se lipesc de orice învingător pentru a cumpăra influenţă.
Dincoace, erodaţi de dezertări şi lipsiţi de o strategie alta decât toanele liderului, într-o mişcare de un haz involuntar ce a scăpat comentatorilor, PRM s-a pus recent la remorca reţelei Vanghelie din Consiliul General Bucureşti.
În acest sens, chiar mă bucur că bălteala şi lipsa de profesionalism a clasei politice româneşti a produs micul efect colateral al ofilirii întru irelevanţă şi ridicol a extremismului românesc.
