Excesul de control

La ce folosesc două Camere ale Parlamentului?
Cătălin Avramescu
La ce folosesc două Camere ale Parlamentului? Conform unui argument tradiţional, la exercitarea unei forme de control. Să spunem că o Cameră inferioară se lasă pradă unui exces populist şi votează o lege ires-ponsabilă. În acest moment, spune teoria, intervine o Cameră superioară mai "aristocratică" în principiul selecţiei sale. Senatul, aşadar, ar funcţiona ca o instanţă de control.
Las la o parte faptul că nu văd evidenţa empirică, cel puţin în această ţară, că lucrurile s-ar petrece aşa. Las la o parte şi faptul că avem două Camere alese printr-o singură metodă, ceea ce şubrezeşte oricum forţa logică a argumentului. După cum las deoparte şi faptul că Legislativul unicameral are, la rândul său, mijloace procedurale de a modera influenţa pasiunilor de moment.
Să ne concentrăm doar asupra rolului Camerei superioare. Care este acela de "control". Ce înseamnă aceasta exact depinde de formula constituţională din fiecare ţară. Într-un fel acţionează Senatul italian (care e o Cameră obişnuită), în alt fel Budesrat-ul german (care are competenţă doar asupra legislaţiei ce afectează landurile) şi în alt fel Eerste Kamer olandeză (care are doar o funcţie de cenzură).
Funcţia de control este legitimă şi necesară într-o democraţie. Uneori e exercitată de o ramură a guvernării asupra alteia. Spre exemplu, atunci când Legislativul demite Executivul printr-o moţiune de cenzură. Alteori este exercitată în interiorul aceleiaşi ramuri. Spre exemplu, atunci când o instanţă superioară confirmă sau infirmă o decizie a unui tribunal inferior.
Dar noi avem o problemă în aceas-tă ţară: multiplicarea, dincolo de orice necesitate şi raţiune, a instanţelor de control. Urmăriţi traiectul unei legi oarecare. Două Camere, fiecare cu comisiile sale şi cu Biroul său permanent. Plenul Camerelor reunite (eventual). Consiliul Legislativ. Promulgarea (sau ne-promulgarea). Curtea Constituţională. Eventuale ordonanţe de urgenţă ce suspendă sau modifică unele prevederi. Instrucţiuni de aplicare emise de ministere.
Modificarea Constituţiei este un alt prilej de carnaval al instanţelor de control. O procedură neclară de iniţiere a revizuirii. O decizie cu două treimi a Curţii Constituţionale pe proiect, înainte de supunerea la dezbateri, şi o altă decizie pe textul adoptat prin vot. O super-majoritate de două treimi în ambele Camere. Un referendum. Promulgare şi publicare. Nu este de mirare că singura dată când s-a efectuat modificarea, în două decenii, a fost nevoie de un referendum abuziv, de lipsa decretului de promulgare şi de o publicare eronată.
Uneori, instanţele de control nu au identitate şi proceduri bine definite. Spre exemplu, Avocatul Poporului. Este parte a cărei puteri? Alteori, aceste instanţe sunt inventate ad-hoc, scoase "din pălărie", precum acel Preşedinte al unei Camere care ţinea în sertar legile votate fără să le trimită la Monitorul Oficial.
Era nevoie, desigur, după 1989, de crearea unor mecanisme de control. Dar ceea ce s-a întâmplat depăşeşte orice imaginaţie. Răsfoiţi Constituţia, legile şi regulamentele. Vedeţi că instanţele de control s-au multiplicat ca ciupercile după ploaie. Procedurile au fost compuse intenţionat "la două mâini", tot pentru a se obţine acest efect, precum în celebrele cazuri relative la numirea miniştrilor.
În termeni tehnici, ceea ce s-a produs a fost multiplicarea agenţilor cu rol de veto (veto players). Ţelul e simplu de detectat: împiedicarea oricărei schimbări.
Noi ne gândim la formula constituţională a unui stat ca la o reţetă ce distribuie puterile şi stabileşte modul de exercitare a acestora. Dar formula de regim impusă în 1990-1991 a avut alt scop: de a împiedica exerciţiul puterii în caz de schimbare, ce părea inevitabilă, a garniturii "gorbacioviste" care profesa un program tip "perestroika". De a împiedica propagarea oricăror reforme în caz că o instituţie a statului va fi controlată de "elementele burghezo-moşiereşti", cele care ascultau posturi de radio "finanţate de CIA".
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus "Democraţie".
Rezultatul este descris, convingător, nu de teoria politică, ci de "Revizorul" lui Gogol. Controale demente şi perfect ineficiente, mită şi improvizaţii, soluţii negociate pe picior între numeroşi actori sociali (între care unii sunt impostorii perfecţi).
Orice democraţie conţine, desigur, elemente şi proceduri de control. Dar o democraţie presupune, mai ales, elemente şi proceduri eficiente prin care sunt propagate deciziile autorităţii, mai ales dacă aces-tea sunt legitimate de votul majorităţii.
Delirul controlului nu este specific societăţilor libere. Asta a descoperit, spre exemplu, marchizul de Custine atunci când vizitează Rusia, în 1839. Dialogul dintre vizitatorul francez şi vameşul rus, de la începutul jurnalului său de călătorie, e un semn al vremurilor ce vor veni. Ceea ce s-a urmărit acum două decenii, în ţara noastră, n-a fost decât instituirea unui sistem, vorba lui Caragiale, "ca-n Rusia"

io'te, dom'le, de cin' ma bintuia ilici si nu stiam !

Cum a sabotat Ion Iliescu postul Europa Liberă

4 Aprilie 2010

de RL ONLINE

Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, era de părere ca postul de radio Europa Liberă este finanţat de CIA, unde lucrează doar "fugari, vânduţi" şi reprezintă "elemente inraite", potrivit unor stenograme care datează din 1970 - când Iliescu era prim secretar al CC al UTC - publicate de istoricul Adrian Cioflanca pe blogul său.

"Postul de radio Europa libera nu este bruiat, este ascultat si desfasoara o activitate sustinuta, de diversiune. Ce reprezinta acest post de radio este foarte bine cunoscut, este creat, este finantat de organele de informare ale Statelor Unite, de organizatia de spionaj a Statelor Unite, de C.I.A.
A fost si demascat ca atare; in parlamentul vest-german s-a cerut deschis guvernului vest-german ca sa ceara inlaturarea acestui post de pe teritoriul R.F.G. pentru ca este o chestiune si de demnitate nationala a acestui stat care pledeaza, care promoveaza o anumita deschidere in politica internationala si este o incalcare chiar a suveranitatii acestui stat mentinerea unui post alimentat de oficine straine", considera Iliescu, potrivit stenogramelor.

"Una din platformele ideologice ale acestui post de radio este de a alimenta acest sentiment de ploconire servila, de slugarnicie in fata occidentului, occidentului luminat, promotor al libertatii individului in lumea contemporana (...).Cine lucrează la acest post este de asemenea un lucru foarte bine cunoscut, sunt oameni, sunt fugari, sunt oameni vânduţi, sunt oameni care n-au nimic cu interesele poporului nostru, sunt elemente înrăite, duşmănoase, foşti legionari sau fugari mai recenţi, nişte băieţi zăpăciţi de o anumită propagandă şi care până la urmă nu au găsit altă sursă de existenţă decât de a se pune în slujba acestor cercuri vrăjmaşe ţării noastre cum este Cornel Chiriac şi cum sunt fraţii Petrescu şi care mai sunt acolo, la postul acesta de radio", mai spunea fostul presedinte.

În ciuda declaraţiilor din 1970, după 30 de ani, în 2001, Ion Iliescu i-a decorat pe jurnaliştii de la Europa Libera, ca "ca semn al durabilei recunoştinţe şi preţuiri a poporului român". Medaliile i-au fost însă returnate, în semn de protst pentru decorarea lui Corneliu Vadim Tudor.

Şeful Comisiei prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, Vladimir Tismăneanu, critică dur declaraţiile fostului preşedinte, dupa cum sunt prezentate în stenograme.

"Aflăm acum, graţie istoricului Adrian Cioflâncă, cât de implicat a fost Ion Iliescu în campaniile împtriva postului de radio Europa Libera. Dar şi în cele împotriva religiei şi în acelea, de o stupiditate fără margini, împotriva modelor "occidentale" (jeans, plete, barbă, fuste scurte, muzică rock etc). Vedea pretutindeni pe atunci, la începutul anilor 70, încercări de subminare, huliganism, "slăbiciuni ideologice", scrie Tismăneanu pe blog .

Tismăneanu mai spune că Iliescu cerea cu "virulentă indignare anti-occidentală întărirea vigilenţei revoluţionare" şi saluta echipele terorizante care se ocupau cu sfâşierea fustelor şi tunsul obligatoriu în numele "asanării străzii".

"Mai suntem unii care ne amintim acele clipe deopotrivă ruşinoase şi absurde. Eu unul îmi amintesc, era cred în 1970, asemenea raiduri chiar în faţa clădirii rectoratului Universităţii din Bucureşti. Acum ştim ca Ion Iliescu le patrona", mai scrie Tismăneanu.

Tismăneanu mai spune că, preocupat de trecutul altora, Ion iliescu îl uită pe al său: "Preocupat aşadar să-mi mistifice trecutul, fostul preşedinte Ion Iliescu şi-l uită pe al său. Ori îl neagă în chip duplicitar. Cel care a pretins, inclusiv în cartea de dialoguri cu mine, că ar fi fost un activist ideologic luminat, apare din documentele recente accesate de istorici drept un inchizitor fidel liderului partidului şi doctrinei oficiale".

Sursa foto homepage: turnofftheglory.files.wordpress.com