pastilutza de dan puric asezonata, anul acesta,
cu bomboana (de pe coliva) roncea?
Se afișează postările cu eticheta purici si impudici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta purici si impudici. Afișați toate postările
marți, 14 aprilie 2015
miercuri, 28 mai 2014
marți, 26 ianuarie 2010
puri(c)i si mondenii
n'am de gind sa devin exegetu' operii lu' puric, nu de alta da' in afara de citeva secventze din spectacolele lui, plus citeva interviuri, nu prea l'am urmarit cu mare atentzie.
cind il stiam doar un actor cu insusirea rara, la actoru' roman, de a'si folosi propriu'i corp, cum, intr'o tzara normala, ar trebui sa fie sute, ma simtzeam confortabil ca exista.
la fel cum exista pe raftu' din biblioteca cartzi pe care le pretzuiesc cu toate ca nu le'am citit inca, da' stiu ca in orice moment pot s'o fac daca o sa am chefu' necesar. sau muzici pe care nu le'am mai ascultat din pruncie. sau filme...
de cind are pornirile astea mesianice a 'nceput sa ma intrige, zicindu'mi ca nu putem fi normali nici cind domeniu' in care activam ne ofera satisfactzii destule.
il tzin minte din interviurile de la turcescu, unde e invitat cu veneratzie, parca o data pe an, cu ocazii festive, pentru a se exprima in calitate de guru natzional.
repeta in transa lucruri re-auzite a nu-stiu-cita-oara de la diversi dezaxatzi.
multzi cad pe spate auzindu'l. dorindu'si'l ba presedinte, ba patriarh, ba vector de renastere natzionala.
isi publica panseurile drept cartzi, si are mare succes.
si, gata ! nu mai am chef sa scriu nimic despre el, decit ca e mai fascinanta reactzia publicului "de ateneu" din secventzele de mai jos, decit banalitatzile spuse cu aerul unuia din componentzii trupei vacantza mare (nu stiu cum il cheama p'ala cu par !)...
“Cine suntem”, de Dan Puric - culme a kitschului naţionalist
Horia Pătraşcu dixit:
Noul profet al neamului românesc s-a produs aseară la emisiunea lui Robert Turcescu, sporindu-i probabil cotele de audienţă datorită rrromânilor extaziaţi în faţa măreţiei lor dezgropate de actorul de pantomimă care şi-a descoperit o vocaţie mesianică. Cartea pe care Dan Puric a scos-o, Cine suntem?, apărută la o editură destul de obscură, s-a vândut se pare în peste 70.000 de exemplare ceea ce-l propulsează după spusele lui Robert Turcescu pe primul loc în ierarhia celor mai bine vânduţi autori români.
Dacă cifra este corectă, Robert Turcescu tot nu are dreptate, şi asta pentru că Dan Puric nu este nici pe departe un autor. Şi nu este autor din două motive care sunt legate unul de altul : unul pentru că respectiva carte la care se face referire este o colecţie de conferinţe, apariţii la televiziune, cuvântări libere, al doilea pentru că în acestea Dan Puric nu este deloc original, atribut care este necesarmente implicat de noţiunea de autor.
Dan Puric este o mixtură de lecturi din Nae Ionescu, receptat prin Petre Ţuţea, pe care nu se dă în lături să-l şi interpreteze, având talentul actoricesc de partea lui, vorbe duhovniceşti culese de prin cărţile publicate de edituri pioase, vorbe prinse din zbor de la analişti şi jurnalişti, rezultând un ghiveci călugăresc care se pare că e înfulecat cu maximă plăcere de 70.000 de români. Ce conţine acest ghiveci nu e greu de aflat, după cum nu e greu de înţeles de ce provoacă atâta satisfacţie în stomacurile cerebrale ale ascultătorilor şi cititorilor lui. Ei bine, iată reţeta: un naţionalism care ţi-ar aminti de Vadim Tudor dacă nu ar fi înecat într-un ortodoxism deşănţat, un antidemocratism din care s-a născut şi mişcarea legionară, o xenofobie demnă de începutul secolului trecut şi incalificabilă pentru o ţară europeană, un segregaţionism revoluţionar: clasa politică şi noi, poporul, o românolatrie greţoasă care merge de la „poporul român e genial”, nemuritor, singurul depozitar al credinţei, al adevărului şi al lui Dumnezeu (spre deosebire de ei, păgânii, străinii, FMI-ul, Occidentul, americanii) până la România va renaşte, „e aproape momentul”, baba româncă cu fractură de şold e mai deşteaptă decât toţi nobelizaţii pentru ca merge la biserica românească creştin-ortodoxă.
Că românii se înghesuie la oala pe care Dan Puric le-o aşază sub nas e lesne de priceput câtă vreme timp de 20 de ani au dus şi duc încă o foame teribilă de narcisism după ce alţi 20 de ani de comunism ceuşist fuseseră îndopaţi cu dovezi de mândrie naţională, de istorie glorioasă a poporului, de eroism şi de genială inventivitate şi inovaţie. După 1989 această hrană narcisiacă a dispărut, era greu de procurat, se mai strecura regurgitată din gura deformată de boala Parkinson a lui Petre Ţuţea, din revista patriotică România Mare (dar, din păcate pentru ea şi pentru şeful ei, neortodoxă), mai curgea din cursurile de filosofie ale lui Nae Ionescu retipărite şi din vorbele duhovniceşti ale talibanilor ultraortodocşi. Ceea ce nu înţeleg eu e că un intelectual destul de rafinat, zic unii, precum Robert Turcescu, se poate extazia o oră întreagă în faţa lui Dan Puric care acoperă o gamă foarte largă – de la cotcodăceli până la citate din Sf. Augustin, de la criza financiară mondială până la porcul din bătătură (soluţia pentru ieşirea din criză, marca Dan Puric), de la smerenie până la epitete precum „cretin”, „jigodie” s.a.m.d.
Dacă şi actorii ar fi intelectuali, aş zice: iată, domnule, cum a fost posibilă mişcarea legionară în perioada interbelică. Prin asemenea discursuri şi prin sensibilitatea pare-se destul de pronunţată a poporului român la auto-voyeurism (care diferă de narcisism prin faptul că un narcisist se iubeşte pe sine de unul singur în vreme auto-voyeurul se iubeşte pe sine în efigie, prin reprezentanţi; narcisistul are nevoie de o oglindă, în vreme ce auto-voyeurul are nevoie de actori; de aceea iubirea de sine a narcisistului e de durată, necondiţionată şi poate fi fundamentul unor construcţii solide, în vreme ce iubirea auto-voyeurului este un foc de paie aprins la răstimpuri de îndemnuri naţionaliste, de cântece patriotice, de cuvintele lui Ştefan cel Mare; ţările occidentale, cel puţin o parte din ele sunt narcisiace, alte ţări, precum România, sunt auto-voyeuriste). Ce bine, deci, că actorii nu sunt intelectuali. Dar jurnaliştii sunt?
Dat fiind că Dan Puric nu este un autor (textele sale fiind retranscrieri ale conferinţelor), el nu poate fi tratat ca un plagiator oarecare, dat fiind ca vorbitul nu se supune aceloraşi standarde ca şi scrisul. Scrierea vorbelor beneficiază deci de un statut ambiguu.
Ceea ce-l excită pe Dan Puric, anume numărul demenţial în care a fost vândută această struţo-cămilă ultra-naţionalistă, pe mine are darul să mă deprime profund. Încă credeam că românii au un anume scepticism care ar putea fi apropiat de inteligenţă, o moderaţie tangentă înţelepciunii, o reţinere care-i fereşte de penibil. Iată dezminţite speranţele mele. Românii se reped la kitschul jenant semnat de Dan Puric, de acest Leonard Doroftei al lumii artistice, de acest individ cu o erudiţie de taximetrist. Cum ar fi reacţionat urmaşii Romei la discursuri patriotice gonflate semnate de adevăraţi oameni de spirit, gen Emil Cioran ori Mircea Eliade nu e greu de imaginat: s-ar fi înrolat cu miile în Garda de Fier.
De ce a dus lipsă acest „biet”, „sărman” şi „genial” popor român, citez din cuvintele lui Dan Puric, nu sunt marii scriitori, marii oameni de cultură, marii artişti. Noi suntem o cultură mică nu fiindcă nu am avut mari oameni de cultură, ci pentru că nu am avut mari modele, modele autentice, învăţători, valori autentice, oameni care să întrupeze un drum de urmat măcar pentru câteva zeci de ani. „Martiri” care să nu fi fost legionari, hristoşi care să nu fi fost antisemiţi, oameni care au trăit sub comunism fără să fie turnători sau propagandişti împuţiţi. Să ne bucurăm că avem în sfârşit un model care nu poate fi inclus în nici una din categoriile amintite. Un model autentic. Să-l aplaudăm pe Dan Puric, cel mai bine vândut autor român (de vorbe de duh) în viaţă!!!
cind il stiam doar un actor cu insusirea rara, la actoru' roman, de a'si folosi propriu'i corp, cum, intr'o tzara normala, ar trebui sa fie sute, ma simtzeam confortabil ca exista.
la fel cum exista pe raftu' din biblioteca cartzi pe care le pretzuiesc cu toate ca nu le'am citit inca, da' stiu ca in orice moment pot s'o fac daca o sa am chefu' necesar. sau muzici pe care nu le'am mai ascultat din pruncie. sau filme...
de cind are pornirile astea mesianice a 'nceput sa ma intrige, zicindu'mi ca nu putem fi normali nici cind domeniu' in care activam ne ofera satisfactzii destule.
il tzin minte din interviurile de la turcescu, unde e invitat cu veneratzie, parca o data pe an, cu ocazii festive, pentru a se exprima in calitate de guru natzional.
repeta in transa lucruri re-auzite a nu-stiu-cita-oara de la diversi dezaxatzi.
multzi cad pe spate auzindu'l. dorindu'si'l ba presedinte, ba patriarh, ba vector de renastere natzionala.
isi publica panseurile drept cartzi, si are mare succes.
si, gata ! nu mai am chef sa scriu nimic despre el, decit ca e mai fascinanta reactzia publicului "de ateneu" din secventzele de mai jos, decit banalitatzile spuse cu aerul unuia din componentzii trupei vacantza mare (nu stiu cum il cheama p'ala cu par !)...
“Cine suntem”, de Dan Puric - culme a kitschului naţionalist
Horia Pătraşcu dixit:
Noul profet al neamului românesc s-a produs aseară la emisiunea lui Robert Turcescu, sporindu-i probabil cotele de audienţă datorită rrromânilor extaziaţi în faţa măreţiei lor dezgropate de actorul de pantomimă care şi-a descoperit o vocaţie mesianică. Cartea pe care Dan Puric a scos-o, Cine suntem?, apărută la o editură destul de obscură, s-a vândut se pare în peste 70.000 de exemplare ceea ce-l propulsează după spusele lui Robert Turcescu pe primul loc în ierarhia celor mai bine vânduţi autori români.
Dacă cifra este corectă, Robert Turcescu tot nu are dreptate, şi asta pentru că Dan Puric nu este nici pe departe un autor. Şi nu este autor din două motive care sunt legate unul de altul : unul pentru că respectiva carte la care se face referire este o colecţie de conferinţe, apariţii la televiziune, cuvântări libere, al doilea pentru că în acestea Dan Puric nu este deloc original, atribut care este necesarmente implicat de noţiunea de autor.
Dan Puric este o mixtură de lecturi din Nae Ionescu, receptat prin Petre Ţuţea, pe care nu se dă în lături să-l şi interpreteze, având talentul actoricesc de partea lui, vorbe duhovniceşti culese de prin cărţile publicate de edituri pioase, vorbe prinse din zbor de la analişti şi jurnalişti, rezultând un ghiveci călugăresc care se pare că e înfulecat cu maximă plăcere de 70.000 de români. Ce conţine acest ghiveci nu e greu de aflat, după cum nu e greu de înţeles de ce provoacă atâta satisfacţie în stomacurile cerebrale ale ascultătorilor şi cititorilor lui. Ei bine, iată reţeta: un naţionalism care ţi-ar aminti de Vadim Tudor dacă nu ar fi înecat într-un ortodoxism deşănţat, un antidemocratism din care s-a născut şi mişcarea legionară, o xenofobie demnă de începutul secolului trecut şi incalificabilă pentru o ţară europeană, un segregaţionism revoluţionar: clasa politică şi noi, poporul, o românolatrie greţoasă care merge de la „poporul român e genial”, nemuritor, singurul depozitar al credinţei, al adevărului şi al lui Dumnezeu (spre deosebire de ei, păgânii, străinii, FMI-ul, Occidentul, americanii) până la România va renaşte, „e aproape momentul”, baba româncă cu fractură de şold e mai deşteaptă decât toţi nobelizaţii pentru ca merge la biserica românească creştin-ortodoxă.
Că românii se înghesuie la oala pe care Dan Puric le-o aşază sub nas e lesne de priceput câtă vreme timp de 20 de ani au dus şi duc încă o foame teribilă de narcisism după ce alţi 20 de ani de comunism ceuşist fuseseră îndopaţi cu dovezi de mândrie naţională, de istorie glorioasă a poporului, de eroism şi de genială inventivitate şi inovaţie. După 1989 această hrană narcisiacă a dispărut, era greu de procurat, se mai strecura regurgitată din gura deformată de boala Parkinson a lui Petre Ţuţea, din revista patriotică România Mare (dar, din păcate pentru ea şi pentru şeful ei, neortodoxă), mai curgea din cursurile de filosofie ale lui Nae Ionescu retipărite şi din vorbele duhovniceşti ale talibanilor ultraortodocşi. Ceea ce nu înţeleg eu e că un intelectual destul de rafinat, zic unii, precum Robert Turcescu, se poate extazia o oră întreagă în faţa lui Dan Puric care acoperă o gamă foarte largă – de la cotcodăceli până la citate din Sf. Augustin, de la criza financiară mondială până la porcul din bătătură (soluţia pentru ieşirea din criză, marca Dan Puric), de la smerenie până la epitete precum „cretin”, „jigodie” s.a.m.d.
Dacă şi actorii ar fi intelectuali, aş zice: iată, domnule, cum a fost posibilă mişcarea legionară în perioada interbelică. Prin asemenea discursuri şi prin sensibilitatea pare-se destul de pronunţată a poporului român la auto-voyeurism (care diferă de narcisism prin faptul că un narcisist se iubeşte pe sine de unul singur în vreme auto-voyeurul se iubeşte pe sine în efigie, prin reprezentanţi; narcisistul are nevoie de o oglindă, în vreme ce auto-voyeurul are nevoie de actori; de aceea iubirea de sine a narcisistului e de durată, necondiţionată şi poate fi fundamentul unor construcţii solide, în vreme ce iubirea auto-voyeurului este un foc de paie aprins la răstimpuri de îndemnuri naţionaliste, de cântece patriotice, de cuvintele lui Ştefan cel Mare; ţările occidentale, cel puţin o parte din ele sunt narcisiace, alte ţări, precum România, sunt auto-voyeuriste). Ce bine, deci, că actorii nu sunt intelectuali. Dar jurnaliştii sunt?
Dat fiind că Dan Puric nu este un autor (textele sale fiind retranscrieri ale conferinţelor), el nu poate fi tratat ca un plagiator oarecare, dat fiind ca vorbitul nu se supune aceloraşi standarde ca şi scrisul. Scrierea vorbelor beneficiază deci de un statut ambiguu.
Ceea ce-l excită pe Dan Puric, anume numărul demenţial în care a fost vândută această struţo-cămilă ultra-naţionalistă, pe mine are darul să mă deprime profund. Încă credeam că românii au un anume scepticism care ar putea fi apropiat de inteligenţă, o moderaţie tangentă înţelepciunii, o reţinere care-i fereşte de penibil. Iată dezminţite speranţele mele. Românii se reped la kitschul jenant semnat de Dan Puric, de acest Leonard Doroftei al lumii artistice, de acest individ cu o erudiţie de taximetrist. Cum ar fi reacţionat urmaşii Romei la discursuri patriotice gonflate semnate de adevăraţi oameni de spirit, gen Emil Cioran ori Mircea Eliade nu e greu de imaginat: s-ar fi înrolat cu miile în Garda de Fier.
De ce a dus lipsă acest „biet”, „sărman” şi „genial” popor român, citez din cuvintele lui Dan Puric, nu sunt marii scriitori, marii oameni de cultură, marii artişti. Noi suntem o cultură mică nu fiindcă nu am avut mari oameni de cultură, ci pentru că nu am avut mari modele, modele autentice, învăţători, valori autentice, oameni care să întrupeze un drum de urmat măcar pentru câteva zeci de ani. „Martiri” care să nu fi fost legionari, hristoşi care să nu fi fost antisemiţi, oameni care au trăit sub comunism fără să fie turnători sau propagandişti împuţiţi. Să ne bucurăm că avem în sfârşit un model care nu poate fi inclus în nici una din categoriile amintite. Un model autentic. Să-l aplaudăm pe Dan Puric, cel mai bine vândut autor român (de vorbe de duh) în viaţă!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)