„... we have a problem!”

De Cristian Grosu | 14.3.2012

A trecut prin situaţii umilitoare.

Nu, nu este vorba de declaraţia de duminică de la ProTv a lui Traian Băsescu. E vorba de declaraţia Elenei Udrea, făcută 2 zile mai târziu. Doamna ministru (că tot ea e la Dezvoltare), a apăsat pe toate butoanele pe care le are prin presa clasică şi printre sistemele de postaci de internet şi ne-a prezentat şi “faţa feminină” a guvernării. De fapt, a aceleaşi guvernări.

Ca un veritabil bărbat, el o mângâiase pe creştet şi spusese despre ea că a adus cei mai mulţi bani europeni. Ca o veritabilă femeie, ea a crezut, a preluat idei şi sintagme şi s-a pliat pe discursul lui. Şi dăi!

Cum să îndrăznească Ungureanu să aducă vorba despre bazinele de înot, sălile de sport şi alte mărunţişuri cu care ministreasa (fostă şi actuală) de la „Dezvoltare” hrănea clientela din teritoriu a partidului?

Poşeta trântită de dna. Udrea peste ochelarii premierului închide „dubla” politicului asupra strategiei de bună credinţă: căci primul a lovit bărbatul. Preşedintele „premier” care l-a lăsat pe Ungureanu să vorbească de măsurile de dreapta de creştere a veniturilor (scăderea CAS de care vorbea Ungureanu), după care a trăsnit el cu „ba nu, creştem salariile la bugetari!”. În treacăt fie spus: „dreapta” e ceea ce înţelege doamna, care vrea să-l ia pe Gigi Becali în Mişcarea Populară, nu Ungureanu, care nu pricepe cum stă treaba cu ideologia pe Cogârlii.

[...]

"un rîgîit in-acceptabil" "privind in ochii curati dar goi ai cavalerilor reformei"

Cine va fi invinsul in razboiul Basescu - Arafat?
de Vlad Mixich HotNews.ro
Marţi, 10 ianuarie 2012, 0:41 Actualitate | Opinii

​Este cea mai importanta lege din Romania ultimului deceniu: pentru ca aduce o schimbare totala de sistem, pentru ca ne poate scoate dintr-o situatie dramatica si pentru ca ne afecteaza pe toti, indiferent de varsta. Tocmai pentru ca e atat de importanta, este esentiala o dezbatere publica clara, informata si indiferenta la partizanatele politice.
Dar daca atunci cand te asezi la o masa acoperita cu brocart si cele mai bune cristaluri iei seama la ce spui si cum spui, cand stai la o musama si bei din pahare de plastic, un ragait devine acceptabil. Tonul face muzica. Dar tonul dat de dirijorul Romaniei este de asta data lipsit de armonie.

(...)

...despre proiectul scris de echipa Vladescu s-a vorbit mai bine de trei luni, fara ca acesta sa fie publicat de catre o institutie oficiala pana pe 28 decembrie, la doua zile dupa Craciun si cu doua zile inaintea Revelionului. Pentru cei care-i suspectau pe reformisti de intentii ascunse, publicarea proiectului in singura saptamana din an cand Romania doarme, a fost dovada cea mare. Una greu de combatut.

Cum un rau nu vine niciodata singur, cu trei zile inainte de Craciun, presedintele Traian Basescu il atacase direct pe Raed Arafat, transformandu-l astfel in personificarea “baronilor sanatatii”, cei care ar fi blocat publicarea legii.

(...)

Dar sa dam glas trompetelor anti-Basescu si sa presupunem ca „reformistii” sunt intr-adevar rau intentionati, avand in spate haitele hulpave ale privatilor insetati de banutul pensionarului sarac si bolnav de pe Valea Mierlei. „Reformistii” vor incerca sa genereze un vacarm cat mai mare pentru a acoperi adevaratele argumente care, imbunatatind legea, le-ar putea dejuca complotul. Strategia clasica este identificarea unui dusman (Raed Arafat, in cazul de fata) si a unui subiect (medicina de urgenta), in jurul carora sa se poarte lupta in timp ce, in spate prin tufisuri, stau la adapost adevaratii monstri. Sa presupunem ca este asa. In acest caz lupii „reformistii” nu-s doar hulpavi, dar si saraci cu duhul. Caci greu era sa identifici in Romania anului 2012 o personalitate publica mai solida profesional decat Raed Arafat. In acelasi timp, exista un singur punct in intreg proiectul Vladescu asupra caruia recomandarile specialistilor FMI sunt categorice si greu de contestat: „Avand in vedere ca medicina de urgenta in Romania functioneaza bine si ca este considerata exemplu de buna practica in regiune, sugeram ca in acest moment sistemul de urgenta sa nu fie reformat, pana ce nu vor exista cativa indicatori/dovezi de succes ale reformelor introduse in restul sistemului.”

In aceste conditii, atacat de guvern dar sustinut de observatiile FMI, singura optiune rationala pentru Raed Arafat ar fi demisia. Si putine lucruri sunt mai nocive pentru proiectul legii sanatatii decat plasarea definitiva a lui Raed Arafat in tabara adversa si concentrarea dezbaterii exclusiv pe medicina de urgenta (legea contine si alte teme importante precum asigurarile private, privatizarea spitalelor, statutul medicilor de familie).

Sa ne punem insa si in papucii degraba-adulatorilor-portocalii. In acest scenariu, Basescu este un viteaz cavaler insotit de curatii lui scutieri reformisti. Ei si-ar dori atunci o dezbatere limpede si rapida, in care sa-i demaste rapid si sa-i nimiceasca pe dusmanii negri ai reformei. Sa presupunem ca este asa. Insa Traian Basescu l-a provocat pe Raed Arafat, numindu-l marele dusman al privatizarii, inainte ca cel din urma sa fi iesit cu vreo declaratie publica pe tema legii. Pana la declaratia din decembrie a lui Traian Basescu, numele fondatorului SMURD nu fusese pomenit in dezbaterile publice din jurul proiectului. Apoi, intr-un gest necugetat, Presedintele Romaniei intervine telefonic la Realitatea TV unde il intreaba pe Arafat: „Contributia dumneavoastra [la dezbaterea legii sanatatii] care este? Un scandal public si dezinformarea populatiei?” Si, privind in ochii curati dar goi ai cavalerilor reformei, ajungem la acelasi rezultat ca mai sus.

(...)

=================================

Dezbaterea pe Legea Sănătăţii s-a încheiat. Onoarea lui Raed Arafat

De Cristian Grosu | 10.1.2012
CursDeGuvernare.ro 


(...)

în vreme ce decidenţii se încaieră pe ideologii şi principii, nişte băieţi deştepţi foc (au în fişa postului să fie astfel) din asigurări, ştiu deja cum se vor brodi lucrurile şi au trecut la treabă. Se „cumpără” baze de date ale pacienţilor din CNAS-urile judeţene, se trece la angajarea celor care racolează viitorii pacienţi, se adjudecă cotele de piaţă şi, mai ales, SE TACE. În afară de un politnik precum dl. Duţă de la CNAS (până una-alta, grâul de colivă tot acolo se fierbe) niciun asigurator nu vrea să „dezbată” pe viitoarea lege a Sănătăţii. Doar vorbim de cea mai mare privatizare de la Petrom încoace, nu?

Ieşirea preşedintelui Băsescu la controversă directă cu Raed Arafat are însă, dincolo de savoarea (uşor masochistă în acest caz) a dezbaterii, un efect neaşteptat – că o fi fost, sau nu, anticipat de şeful statului: ea închide, de fapt, dezbaterea.

Opinia preşedintelui la curtea căruia a fost făcut proiectul de lege, spusă răspicat şi agresiv la o oră de maximă audienţă, trasează liniile directoare ale “dezbaterii” pentru toate inimile mici puse în funcţii politice în Sănătatea din România. Asta înainte de-a se ajunge la temele grele ale acestei legi, teme cu adevăratele mize financiare: cum se vor privatiza spitalele, cum se vor înfiinţa casele private de sănătate, cum se vor plia asiguratorii pe această nouă piaţă care va căpăta o anvergură fără precedent, şi ce trebuie să ştie – ca pe un abecedar simplu şi inteligibil – pacientul căruia îi scapă regulile după care funcţionează această industrie.

Pacientul care, curând, chiar şi după cele mai dure legi capitaliste, tot nu va şti cine răspunde, în locul său (şi cine pierde şi cine plăteşte), de această dată nu ca în glumele copilăriei, unei întrebări (de fapt, unei somaţii) foarte directe: „Banii sau viaţa!?”

==========================

Raed Arafat și-a depus demisia
Autor: Capital.ro Marţi, 10 Ianuarie 2012 

elementar, draga watson!

Nicio revoluţie în ţara lui Cozmâncă. (II). (Ne)modificarea Constituţiei

De Cristian Grosu | 9.6.2011 .

Scriam în numărul de ieri că dificultatea atât a regionalizării corecte şi eficiente a ţării, cât şi cea a modificării Constituţiei vin din faptul că aceste transformări trebuie să opereze într-o altă Românie decât cea oficială. Am numit-o „România lui Cozmâncă”, pentru că ea a fost desenată chiar la începutul anilor 90 special pentru a putea fi manipulată electoral, distorsionată în funcţionalitatea statului de drept şi confiscată din punct de vedere economic. Astăzi vorbim de dificultatea modificării Constituţiei, lucru pentru care reiau, cu copy/paste, caracteristicile înşirate ieri ale României lui Cosmâncă:

“România lui Cozmâncă este ţara organizată nu după impulsiile de dezvoltare naturală, nici după alinierea la conjuncturile externe, nici după principiile unei democraţii eficiente, nici după legile implacabile ale economiei de piaţă. E o Românie rudimentar electorală (din punct de vedere politic) şi fundamental expusă spolierii sistematice (din punct de vedere economic). Pentru a se încadra în acest portret, ţara lui Cozmâncă are câteva caracteristici:

1. Accesul la putere (adică la resurse) se obţine nu prin alegerile oficiale, ci se cumpără neoficial prin mita electorala nepedepsită, oferită nu alegătorului, ci capului de locuitor dependent de ce primeste de la cel care-i promite. Pentru ca acest lucru să se petreacă, ţara trebuie împărţită „la caroiaj”, fiecare pătrăţel de hartă trebuie să aibă un stapân şi un responsabil, numit (nu ales oficial!) după cele mai rudimentare norme ale politicii de cadre.

2. Deasupra organizării administrative oficiale a ţării, există STRUCTURA neoficială a finanţatorului mitei. Finanţatorul bate deputatul, Baronatul bate Judeţul. Din punct de vedere al eficienţei politice, discuţi cu baronul; faptul că baronul îşi adjudecă şi funcţie politică este efectul femonenului, nu cauza lui.

3. Starea de lucruri de la punctele 1 şi 2 este socotită în rândul locuitorilor majoritari drept stare naturală a lucrurilor, astfel încât, pentru electoartul majoritar, aşa e de la Adam încoace, Dumnezeu a creat lumea aşa strâmbă şi coruptă; de fapt, nici nu-i strâmbă şi coruptă: aşa e ea, pur şi simplu. Această logică produce consecinţe şi o atitudine „politică”: partidul care nu „dă” ulei, zahăr, cizme, bani la plic, şepci şi cine ştie ce alte mărunţişuri, nu are nimic de dat şi de promis.

Asta e ţara care trebuie regionalizată, spuneam ieri.

Astăzi scriu: ăştia sunt oamenii care trebuie să modifice şi să aprobe Constituţia.

Acum: aud voci care pretind că Băsescu are o valută forte cu care să negocieze modificarea Constituţiei: le va oferi PSD şi PNL doi ani din mandatul său de preşedinte, prin suprapunerea prezidenţialelor cu parlamentarele.

Fals, din cel puţin două motive. Mai întâi, că Băsescu nu va negocia cu PNL şi PSD, ci cu acea STRUCTURĂ supraconstituţională de care scriam mai sus la România lui Cozmâncă. Să mai spunem că în această structură găsim şi o bună parte din PDL ? Apoi, târgul e total dezavantajos pentru politicienii României lui Cozmâncă: Băsescu le dă doi ani din mandatul său, şi le cere, la schimb, să se desfiinţeze – pentru că asta înseamnă să consimtă la modificarea Constituţiei. Iată cel puţin trei puncte care nu vor trece la o eventuală schimbare a legii fundamentale:

a. Scoaterea din Constituţie a prevederii potrivit căreia „Caracterul licit al averii se prezumă”. Să ne înţelegem: într-o ţară împărţită la caroiaj, cum a desenat-o în anii 90 geniul politicii de cadre româneşti, nu a fost lăsat la voia întâmplării nici măcar un oscior. Totul a fost evaluat şi pus deoparte pentru cineva: aşa au fost clădite majoritatea (nu toate, dar majoritatea) averilor uriaşe din România ultimilor 20 de ani. Să încercăm să ne închipuim dacă clasa suprapartinică care conduce ţara va primi, de dragul orgoliilor lui Ponta şi Antonescu, doi ani din mandatul lui Băsescu, riscând confiscarea averilor pe care puţini le pot justifica. Eu, unul, mă îndoiesc. Fie şi numai din cauza acestei prevederi, noua Constituţie nu va trece de Parlament. În România oficială, prevederea ar deveni punct într-un program politic. Dar în România lui Cozmâncă ea va crea o solidaritate a clasei suprapartinice care n-a furat ea vreme de 20 de ani ca să rişte totul pe nişte alegeri prezidenţiale pe care nici măcar nu e sigur că le va câştiga cine „trebuie”.

b. Noua Constituţie ar trebui să prevadă că imunitatea parlamentară e valabilă doar pentru declaraţiile şi acţiunile politice. Pardon! Suntem într-un stat în care campaniile electorale sunt finanţate ILEGAL de absolut toate partidele parlamentare. (Cursdeguvernare.ro a publicat AICI un articol despre finanţările partidelor – am ridicat doar un colţ al plapumei sub care se hârjonesc finanţatorii transpartinici ai campaniilor electorale cu aleşii, şi încă nu ne-am dat seama cine e deasupra.) Şi într-o ţară în care destui finanţatori îşi cumpără, odată cu locul eligibil pe liste, şi imunitatea, e greu de crezut că se vor găsi două treimi din „aleşi” care să-şi dea foc la valiză. România va putea spera la o atare prevedere trecută în Constituţie abia după ce va reuşi să organizeze două campanii electorale consecutive fără mită electorală. Până atunci, facem teorii.

c. În fine: parlament unicameral, cu maximum 300 de aleşi. E o discuţie, dacă unicameral sau bicameral. Ceea ce iese complet din discuţie este numărul: 300. Într-o ţară care s-a dovedit prea mică pentru finanţatorii partidelor, şi parlamentul e, chiar şi aşa, prea mic pentru clasa politică doritoare să se gândească la binele naţional. Cine nu crede să încerce să-şi închipuie zgomotele confruntării din partidele mari (şi toate sunt mari, nu-i aşa?) la facerea listelor de eligibili… Oare am putea să formăm o listă cu mai mult de 10 % de „indezirabili” care să plece acasă? A consimiţi la o atare prevedere înseamnă, pentru toate partidele, schimbarea fundamentală a filosofiei după care se stabilesc atât listele de candidaţi la parlament, cât şi a însăşi maniera în care se face politică dincoace de Tisa. Şi astea toate cum aşa, peste noapte? Dintr-un condei?

O adevarată revoluţie, poate adevărata revoluţie, la 20 de ani de la împuşcarea lui Ceauşescu. Asta ar insemna regionalizarea ţării şi modificarea Constituţiei în maniera în care o propune Băsescu. Ca şi în articolul de ieri, închei cu pericolul şi cu speranţa care se învârt în jurul acestor întreprinderi.

Pericolul: să batem apa în piuă încă un an, ne mai apropiem de alegeri, mai consumăm energia noastră politică, mai ţinem adversarii politici în şah şi ţara în aştepatrea unei soluţii care nu are cum să vină de la o astfel de clasă politică.

Speranţa: intactă, ca şi la regionalizarea ţării: această infiorător de grea întreprindere politică să se facă cu orice preţ politic, chiar dacă nu e perfect coerentă din prima ei formulare. Şi să dinamiteze situaţia actuală astfel încât să deschidă un drum fără întoarcere: scoaterea ţării din prizonieratul în care o ţin interesele clasei suprapartinice care o conduce de 20 de ani. Abia atare „aventuri” ar fi raţiunea pentru care Băsescu să-şi justifice în modul cel mai practic posibil cel de-al doilea mandat.