in plenu' celor doo camere, decomandate, si inca nedezumflate, ale parlamentului, in apsentza ufopozitziei ?
ca altfel nu crez c'o sa poatza s'o scoatza la c.a.p. cu pozitzia de pat (un' nici macar cearşafurile nu se mai şchimba) politic, si ioconomic, in care se afla.
cin' pin' si pedeleaua se repliaza pe meterezele ultrapenalilor, luindu'i lui, marele luptaretz anticoruptziunache, si ultima ratziune d'a mai azista, că bla-bla - ba-ba-uri cu reforma statului stătut-ului nu poa' sa mai provoace decit rinjete compatimitoare la adresa andrisantului.
sa stee'n cerdac la palat in asteptarea momentului in care dl. prof univ doct-or felics o sa termine de conceput, dupa grele cazne, planu' de relansare a tzarishoarii, cu cupoane agricole baetz, si o sa schimbe majoritatea sparlamentara cu ajutoru' inclusiv a si tu brutusilor lui pedelepristi, ca sa'l si suspanza ?
ce hai, si dihai, de situatzie ar fi sa'i vedem atunci pe crin si ponta paruindu'se, de data asta pe bune, pe fondu' interimatului asigurat de statura statuara a unui geoana reload, si la un curs leu euro mai aproape de ceru' gurii mafomistilor car' mor de foame, asemeni cu paunescu, cu milioanele de ioroi in cont, si la televizor...
Se afișează postările cu eticheta paunescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta paunescu. Afișați toate postările
marți, 9 noiembrie 2010
nocturme
SENATUL EVZ: Păunescu, România kitsch şi triumful ceauşismului
Autor: Sorin Ioniţă
În iunie 1985 era cât pe-aci să mă număr printre cei îmbulziţi pe stadionul Petrolul din Ploieşti, la ultima superproducţie a Cenaclului Flacăra.
Nu mai ştiu exact de ce n-am făcut-o, dar sigur nu din raţiuni ideologice: ori n-am avut bani; ori era chiar atunci admiterea la facultate, care cam pulveriza găştile din liceu, pentru că miza era mai mare decât azi, iar un pas greşit îţi ruina viaţa.
Fapt e că am ratat ocazia să depun aici mărturia prezenţei live în noaptea cu pricina, de la care i s-a tras bardului semi-mazilirea. Însă am fost în alte rânduri şi admit că Cenaclurile erau evenimente care ne înflăcărau, ca să zic aşa. Asta nu spune mare lucru despre calitatea lor în sine, ci mai curând despre starea noastră jalnică de atunci: un tineret cu vise şi aspiraţii, dar completamente provincial, ca mai toată scriitorimea şi cant-autorimea ce ne slujea, în lipsă de altceva mai bun, drept model. Păunescu, cu energia şi charisma reală pe care puţini confraţi ai lui le aveau, chiar dacă ar fi fost lăsaţi să se manifeste, a fost un poet interesant pentru o scurtă perioadă în tinereţe (şi curios, exact despre acea perioadă nu vorbeşte nimeni acum), dar care a intrat iute în zodia lui "simţ enorm şi văz monstruos". O fi fost înclinaţia lui nativă, încurajată de blocarea criticii într-un regim totalitar, factor ce a ruinat mulţi oameni de talent care şi-au pierdut astfel busola; sau o fi fost histrionism asumat, cine ştie.
Însă efectul a fost abandonarea artei autentice şi înrolarea în industria de kitsch (înţeles ca folosirea de simboluri culturale reale, dar în manieră inadecvată la context, repetitivă şi lipsită de originalitate, în cheie ieftină, teatrală şi sentimentaloidă) ce-şi revărsa produsele peste ţară. Comunismul însuşi nu a fost altceva decât un mare şi tragic kitsch social, dar cu flerul său de personal branding, Păunescu a ştiut să rupă cu tradiţia propagandei lemnoase de partid şi să creeze alta, cu adevărat vandabilă maselor, inclusiv celor mai tinere şi educate. Geniul lui real a fost acela de a găsi cheia prin care ceauşismul putea deveni un pic mai popular şi mai upmarket; şi a trăit tragedia să constate că regimul o refuză. Privind retrospectiv, reţeta e simplă, cu două ingrediente. Întâi, copierea şi clişeizarea unor teme şi atitudini la modă în Occident în anii ’70-’80, dar numai în aspectele lor superficiale şi benigne: proto-ecologism, generaţia în blugi, pacifism. Mişcarea Flacăra a fost o pastişă flower power, dar fără flower, fără power şi fără cea mai mică intenţie de rebeliune şi spargere a canoanelor - hai să fim serioşi, nici nu prea se putea -, dar suficientă pentru a da unei generaţii romanţioase iluzia că se mişcă, că e diferită şi subversivă, când ei erau de fapt nişte hippy cu aprobare de la partid. Blugii şi părul mare au devenit la scara istoriei româneşti o nouă formă fără fond, de care văd că unii au rămas mândri până astăzi.
Poetul avertiza patetic, cavernos, despre sănătatea planetei, ca un Al Gore avant la lettre, că tema începuse să fie la modă. Dar reieşea cumva că la mijloc e un complot imperialist, nu o dramă în derulare la Baia Mare şi Copşa Mică, cele mai poluate oraşe ale Europei, sau în Delta Dunării, pe care nebunul de Ceauşescu voia s-o transforme în ogor de porumb. Ca în definiţia de mai sus, adecvarea la realitate lipsea cu totul. Nu era niciodată clar la ce se referă efluviile versificate, care-i problema şi ce-ar fi de făcut. Asta-i în regulă dacă Păunescu ar fi fost doar poet, numai că el se voia mai mult, anume reformator social. Suspectez că nici el nu ştia, ci doar, ca un actor talentat şi cabotin, se îndrăgostise de propria voce plutind deasupra mulţimilor şi găsise în tiermondismul spontan, necultivat, platforma care îi trebuia.
La fel de bovaric se petreceau lucrurile şi cu a doua categorie de teme, care nici nu mai erau aşa neplăcute regimului - dimpotrivă: dacii, cuşmele, plugarul onest versus alogenii corozivi, indicaţi doar prin şopârliţe: americani, unguri, ruşi etc. Aplombul său de agitator a reuşit să facă frecventabile în lumea boemă a rockerilor şi folkiştilor păşunismul şi naţionalismul de baracă de şantier, care n-aveau de ce să-i displacă lui Ceaşcă, performanţă remarcabilă în sine. Toate veneau topite întrun melanj de un sentimentalism imposibil, amestec de Octavian Goga şi festivalul de romanţe Crizantema de Aur, cu ţara, mama, lacrima pe obraz şi anii care trec şi nu se mai întorc, garantând o audienţă imensă şi stabilă până în ziua de azi, cum se vede.
Când Băsescu zice că se regăseşte în poezia lui (preşedintele însuşi fiind versificator din categoria liceeană "când o bătea vântul printre munţi/e un semn ca să nu mă uiţi"), când Cristian Tudor Popescu e mândru că a discutat Rilke cu poetul la TV, moment de mare declic şi relevare reciprocă a justei valori, când Dinescu îl laudă pe Vîntu ca om de cultură, este clar că ceauşismul învinge astăzi, nu prin forţă, ci prin competiţie pe piaţa liberă. Însă nu în forma lui reală, depăşită şi necredibilă ca o reclamă la săpun Cheia, ci în versiunea superioară, de mare audienţă, pe care o visa şi o construia Păunescu, e drept, în frecuşuri cu birocraţii obtuzi ai regimului, care nu-i înţelegeau proiectul.
Ironic, cariera sa de agitator public s-a încheiat nu după o ciocnire de principii cu puterea, ci printr-un dramatic malentendu de public safety pe stadionul Petrolul Ploieşti. Dar şi aşa, înmormântarea sa de alaltăieri, cu onoruri naţionale la Ateneu şi gardă militară, mi se pare perfect justificată în context. Este un triumf al culturii de masă, marginală, bombastică şi kitsch la care aspirau atât Păunescu, cât şi Ceauşescu, recent confirmat ştiinţific în groapa sa din Ghencea, în ciuda diferenţelor de tactică dintre ei.
siiii...
Autor: Sorin Ioniţă
În iunie 1985 era cât pe-aci să mă număr printre cei îmbulziţi pe stadionul Petrolul din Ploieşti, la ultima superproducţie a Cenaclului Flacăra.
Nu mai ştiu exact de ce n-am făcut-o, dar sigur nu din raţiuni ideologice: ori n-am avut bani; ori era chiar atunci admiterea la facultate, care cam pulveriza găştile din liceu, pentru că miza era mai mare decât azi, iar un pas greşit îţi ruina viaţa.
Fapt e că am ratat ocazia să depun aici mărturia prezenţei live în noaptea cu pricina, de la care i s-a tras bardului semi-mazilirea. Însă am fost în alte rânduri şi admit că Cenaclurile erau evenimente care ne înflăcărau, ca să zic aşa. Asta nu spune mare lucru despre calitatea lor în sine, ci mai curând despre starea noastră jalnică de atunci: un tineret cu vise şi aspiraţii, dar completamente provincial, ca mai toată scriitorimea şi cant-autorimea ce ne slujea, în lipsă de altceva mai bun, drept model. Păunescu, cu energia şi charisma reală pe care puţini confraţi ai lui le aveau, chiar dacă ar fi fost lăsaţi să se manifeste, a fost un poet interesant pentru o scurtă perioadă în tinereţe (şi curios, exact despre acea perioadă nu vorbeşte nimeni acum), dar care a intrat iute în zodia lui "simţ enorm şi văz monstruos". O fi fost înclinaţia lui nativă, încurajată de blocarea criticii într-un regim totalitar, factor ce a ruinat mulţi oameni de talent care şi-au pierdut astfel busola; sau o fi fost histrionism asumat, cine ştie.
Însă efectul a fost abandonarea artei autentice şi înrolarea în industria de kitsch (înţeles ca folosirea de simboluri culturale reale, dar în manieră inadecvată la context, repetitivă şi lipsită de originalitate, în cheie ieftină, teatrală şi sentimentaloidă) ce-şi revărsa produsele peste ţară. Comunismul însuşi nu a fost altceva decât un mare şi tragic kitsch social, dar cu flerul său de personal branding, Păunescu a ştiut să rupă cu tradiţia propagandei lemnoase de partid şi să creeze alta, cu adevărat vandabilă maselor, inclusiv celor mai tinere şi educate. Geniul lui real a fost acela de a găsi cheia prin care ceauşismul putea deveni un pic mai popular şi mai upmarket; şi a trăit tragedia să constate că regimul o refuză. Privind retrospectiv, reţeta e simplă, cu două ingrediente. Întâi, copierea şi clişeizarea unor teme şi atitudini la modă în Occident în anii ’70-’80, dar numai în aspectele lor superficiale şi benigne: proto-ecologism, generaţia în blugi, pacifism. Mişcarea Flacăra a fost o pastişă flower power, dar fără flower, fără power şi fără cea mai mică intenţie de rebeliune şi spargere a canoanelor - hai să fim serioşi, nici nu prea se putea -, dar suficientă pentru a da unei generaţii romanţioase iluzia că se mişcă, că e diferită şi subversivă, când ei erau de fapt nişte hippy cu aprobare de la partid. Blugii şi părul mare au devenit la scara istoriei româneşti o nouă formă fără fond, de care văd că unii au rămas mândri până astăzi.
Poetul avertiza patetic, cavernos, despre sănătatea planetei, ca un Al Gore avant la lettre, că tema începuse să fie la modă. Dar reieşea cumva că la mijloc e un complot imperialist, nu o dramă în derulare la Baia Mare şi Copşa Mică, cele mai poluate oraşe ale Europei, sau în Delta Dunării, pe care nebunul de Ceauşescu voia s-o transforme în ogor de porumb. Ca în definiţia de mai sus, adecvarea la realitate lipsea cu totul. Nu era niciodată clar la ce se referă efluviile versificate, care-i problema şi ce-ar fi de făcut. Asta-i în regulă dacă Păunescu ar fi fost doar poet, numai că el se voia mai mult, anume reformator social. Suspectez că nici el nu ştia, ci doar, ca un actor talentat şi cabotin, se îndrăgostise de propria voce plutind deasupra mulţimilor şi găsise în tiermondismul spontan, necultivat, platforma care îi trebuia.
La fel de bovaric se petreceau lucrurile şi cu a doua categorie de teme, care nici nu mai erau aşa neplăcute regimului - dimpotrivă: dacii, cuşmele, plugarul onest versus alogenii corozivi, indicaţi doar prin şopârliţe: americani, unguri, ruşi etc. Aplombul său de agitator a reuşit să facă frecventabile în lumea boemă a rockerilor şi folkiştilor păşunismul şi naţionalismul de baracă de şantier, care n-aveau de ce să-i displacă lui Ceaşcă, performanţă remarcabilă în sine. Toate veneau topite întrun melanj de un sentimentalism imposibil, amestec de Octavian Goga şi festivalul de romanţe Crizantema de Aur, cu ţara, mama, lacrima pe obraz şi anii care trec şi nu se mai întorc, garantând o audienţă imensă şi stabilă până în ziua de azi, cum se vede.
Când Băsescu zice că se regăseşte în poezia lui (preşedintele însuşi fiind versificator din categoria liceeană "când o bătea vântul printre munţi/e un semn ca să nu mă uiţi"), când Cristian Tudor Popescu e mândru că a discutat Rilke cu poetul la TV, moment de mare declic şi relevare reciprocă a justei valori, când Dinescu îl laudă pe Vîntu ca om de cultură, este clar că ceauşismul învinge astăzi, nu prin forţă, ci prin competiţie pe piaţa liberă. Însă nu în forma lui reală, depăşită şi necredibilă ca o reclamă la săpun Cheia, ci în versiunea superioară, de mare audienţă, pe care o visa şi o construia Păunescu, e drept, în frecuşuri cu birocraţii obtuzi ai regimului, care nu-i înţelegeau proiectul.
Ironic, cariera sa de agitator public s-a încheiat nu după o ciocnire de principii cu puterea, ci printr-un dramatic malentendu de public safety pe stadionul Petrolul Ploieşti. Dar şi aşa, înmormântarea sa de alaltăieri, cu onoruri naţionale la Ateneu şi gardă militară, mi se pare perfect justificată în context. Este un triumf al culturii de masă, marginală, bombastică şi kitsch la care aspirau atât Păunescu, cât şi Ceauşescu, recent confirmat ştiinţific în groapa sa din Ghencea, în ciuda diferenţelor de tactică dintre ei.
siiii...
cu banciu si mironica, si invitatzii lor...
vineri, 5 noiembrie 2010
UNDE FUGIM D'ACASA daca moare paunescu ?
auzi,
sapte pagini in gazeta sporturilor !!!!
a "intransigentului" tolontan
emisii scurse, pe ore'ntregi, peste mai multe canale + oteve, care'i si 'ntrece.
ochi datz peste cap, rezerva natzionala de zenzibilizm scoasa da la naftalina, ca tot rumunu' s'o nascut poiet, si pounescu o fo (e) cea mai mastica prima,
si inca n'a murit...
mira'm'as sa nu'si fi regizat singur singurel decestu', cit ii de avid de glorie... si bani, ca'n ultimu' timp se vaita, fi'iar capu' sa'i fie, de lipsusuri, probabil ca n'ar mai fi avut pork (desi pork la pork trage) de craciun (...si'a luat ratzia de scuipatzi).
singur banciu (ba'i si mironica !) il trateaza precum merita, lucru pentru care nu m'as mira sa'si cam piarda din slujbe...
si, dupa ragetele pe car' le'am auzit p'afara, se pare c'a batut si steaua !
imputzita zi...
miercuri, 3 noiembrie 2010
paunescu, ca 'ntodeauna, cu fundu'n doo luntre
sursa secunara pentru
Scrisoarea lui Adrian Paunescu
November 1, 2010
Dragii mei compatrioţi,
Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă – Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Serafinceanu au tot insistat să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform făgaduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă.
Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă. Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.
Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul… Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.
O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui organism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă îngână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori cât aş fi de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.
Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă sărăcăcioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Şerban Brădişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea nevoie să restituie o parte din recunoştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc circului sau băşcăliei. Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea. Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.
Dacă voi reuşi – cu ajutorul marilor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priorităţile. Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimentele curate, disponibilitatea către omenie.
De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascultătoare, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin – prin suferinţa mea – tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să potenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată
nu simtz ca fac nici un fel de impietate !
Scrisoarea lui Adrian Paunescu
November 1, 2010
Dragii mei compatrioţi,
Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă – Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Serafinceanu au tot insistat să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform făgaduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă.
Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă. Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.
Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul… Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.
O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui organism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă îngână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori cât aş fi de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.
Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă sărăcăcioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Şerban Brădişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea nevoie să restituie o parte din recunoştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc circului sau băşcăliei. Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea. Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.
Dacă voi reuşi – cu ajutorul marilor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priorităţile. Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimentele curate, disponibilitatea către omenie.
De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascultătoare, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin – prin suferinţa mea – tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să potenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată
nu simtz ca fac nici un fel de impietate !
nu'mi creste irima'n mine de fericire ca...
Noaptea cuţitelor lungi din PNL
3 Noiembrie 2010
de SABINA FATI
Istoricul Marius Oprea crede că nu există nici un domeniu care să nu fie afectat de influenţa „sistemului", adică de vechea reţea extrem de eficientă a foştilor activişti şi securişti, „continuată astăzi" de odraslele lor. Unul dintre exemplele acestei continuităţi se află chiar în partidul de unde provine Marius Oprea, fiindcă istoricul a fost pus la colţ în PNL de un fost colaboraţionist al regimului comunist.
Mai sunteţi membru PNL?
M.O.: Da, pentru că este partidul în care m-am înscris în 2004. Nu fusesem în nici un partid, nici în PCR. O să rămân în PNL, dacă nu voi fi dat afară. Nu voi schimba niciodată un partid cu altul, rămân aici indiferent de ceea ce se întâmplă, deşi uneori am probleme...
Ce fel de probleme?
M.O.: A existat în PNL un fel de "noapte a cuţitelor lungi" după schimbarea lui Călin Popescu Tăriceanu, iar eu am fost perceput drept omul fostului premier, fiindcă am fost consilierul lui personal. Mă simt marginalizat acum, am avut parte şi de o experienţă tragicomică...
Cum?
M.O.: ... să zic doar că am fost chemat la o şedinţă tipică de înfierare, în care Dan Radu Ruşanu mi-a aruncat în faţă că sunt un nimeni, Norica Nicolai a devenit un fel de acuzator public alături de alţii, m-au acuzat că fac jocurile PDL. Asta doar pentru că am afirmat public că Mircea Moloţ, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, a fost informator al Securităţii, iar Biroul Permanent al PNL nu a luat împotriva lui aceeaşi măsură ca în cazul Mona Muscă, de pildă, sau altele. În perioada în care Tăriceanu conducea partidul, nici nu se punea problema ca un om care a semnat angajament cu Securitatea să rămână într-o funcţie sau chiar în partid. De astă dată, am fost tras la răspundere eu, că am spus, nu Moloţ, că a fost informator.
De ce îl protejează actuala conducere PNL pe şeful Consiliului Judeţean Hunedoara?
M.O.: Nu ştiu, întrebaţi-l pe dl Ruşanu, înverşunatul lui apărător. În orice caz, Moloţ m-a dat în judecată. Sunt în situaţia, deloc nouă pentru mine, de a fi supus unei urmăriri penale - reamintesc că m-au mai dat în judecată unii, dar securişti grei, ca Ristea Priboi sau generalul Ureche. Inedit e că sunt simplu membru PNL şi sunt anchetat în urma plângerii penale a unei persoane din conducerea partidului. Moloţ a colaborat încă din liceu, apoi în armată, iar ca profesor de educaţie fizică a devenit informator cu nume conspirativ, am găsit inclusiv o notă informativă semnată cu acest nume conspirativ. După noua lege din 2008, el a colaborat cu Securitatea, căci vechea sintagmă „securitate ca poliţie politică", de care el se prevalează, a fost abrogată. În 19 octombrie am fost citat a doua oară la poliţia din Deva, am declarat că Moloţ se face vinovat de denunţ calomnios, fals şi uz de fals, pentru că susţine în continuare, fiind preşedinte al Consiliului Judeţean, că nu a colaborat cu Securitatea.
Măcar pe vremea Guvernului Năstase vă dădeau în judecată adversarii. Dar cum vă explicaţi că şi acum, la 20 de ani după căderea regimului Ceauşescu, mai descoperiţi colaboraţionişti printre liberali?
M.O.: E o problemă de selectare a „cadrelor" în partid, mai funcţionează, din păcate, şi la PNL principiul care s-a consacrat în comunism şi a continuat în tranziţie, „ginta şi geanta", adică promovarea pe criterii de „al cui eşti şi pe cine serveşti", care la PSD şi la PDL sunt practici interne consacrate. A fost şi un fel de repartizare a moştenirii comuniste, la partidele din fostul FSN îi întâlnim pe foştii activişti sau securişti, iar la partidele istorice, pe informatori...
Mai sunt şi alţii?
M.O.: Să vedem dacă CNSAS mai găseşte ceva. Dar nu prea cred. După ce Traian Băsescu a dat arhiva fostei Securităţi de la serviciile secrete la CNSAS, primele dosare găsite au fost ale unor persoane incomode sau din zona Palatului Victoria şi a PNL. E ciudat că au apărut prea multe dosare dintr-o parte şi prea puţine din cealaltă.
Pare mai degrabă o problemă a liberalilor faptul că au vorbit atât de mult de lustraţie, dar nu au reuşit să o facă nici în propriul partid, bănuiţi că ar fi şi oameni de la PDL cu dosare, pe care CNSAS îi ţine ascunşi?
M.O.: Este foarte posibil, dar nu cred că e problema CNSAS. Ei lucrează cu ce au primit. Nu cunoaştem situaţia ofiţerilor acoperiţi, nu ştim exact, de pildă, situaţia lui Stolojan. De pildă, Theodor Stolojan lucra şi pentru Securitate, câtă vreme era contabilul conturilor de aport valutar special (AVS), pe scurt, conturile lui Ceauşescu, rezultate din vânzarea saşilor, evreilor, plus afacerile intermediate prin Crescent a lui Voiculescu şi alte firme de la ICE Dunărea. Toţi aceşti bani veneau la AVS, iar Stolojan le ţinea contabilitatea, ceea ce presupune o strânsă legătură cu Securitatea, chiar dacă aceştia îl numeau „personal militar civil" (PMC). Erau în jur de 2.000 - 3.000 de astfel de PMC-işti, iar Theodor Stolojan este unul dintre ei, însă dosarele lor nu au fost scoase la iveală.
Dvs. l-aţi văzut, sau ceea ce spuneţi se bazează mai degrabă pe intuiţii, decât pe informaţii?
M.O.: Sunt destule documente publicate despre activitatea lui la AVS. Dosarele personale ale securiştilor se află în regim secret la Ministerul de Interne, care gestionează de fapt şi pensiile lor. Când conduceam Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, am încercat să obţinem anumite date şi am obţinut. Acum Institutul nu mai investighează, iar prin voinţa Guvernului, din februarie, s-a transformat mai degrabă într-un institut de analiză, face sondaje, preferă simpozioanele în locul investigaţiilor. După ce am fost înlăturat, am continuat cercetările pe cont propriu. Am înfiinţat Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, organizaţie non-guvernamentală, susţinută de două fundaţii, Konrad Adenauer şi, mai recent, Institutul pentru Liberă Iniţiativă.
Sugeraţi că în acest moment Institutul nu ar mai vrea să facă investigaţii?
M.O.: Nu sugerez, spun. Şi dacă ar vrea, nu mai poate, nu mai are în atribuţii. Reprezentanţii Institutului au spus că vor continua şi au reluat o plângere penală împotriva fostului colonel de securitate Gheorghe Enoiu, dar pe care o semnasem şi o înaintasem eu în 2009. Ei au mai adăugat aşa, nişte consideraţii. Nu ştiu să fi făcut alte investigaţii. Aţi auzit că au mai găsit ceva prin arhive? Eu nu.
V-aţi plâns de mai multe ori că Raportul prin care a fost condamnat comunismul a rămas doar o vorbă în vânt, totuşi ce a împiedicat Guvernul Tăriceanu să facă un pachet de legi care să pună în practică această condamnare?
M.O.: Unele legi au fost făcute, de pildă, acordarea unor reparaţii deţinuţilor politici, am lucrat la această lege cât am fost la Guvern, a fost promulgată în 2009. O altă lege, prin care propuneam reducerea drastică a pensiilor securiştilor găsiţi de CNSAS şi confirmaţi de instanţe, a rămas prin sertarele Guvernului. Am publicat şi un manual opţional de istorie a comunismului, care se predă în licee... Dar nimeni nu a fost tras la răspundere pentru faptele sale. Apoi, am participat la elaborarea şi susţinerea alături de PNL a Legii lustraţiei.
A susţinut-o, dar când era la putere şi avea toate instrumentele să o treacă prin Parlament, lucrul acesta nu s-a mai întâmplat.
M.O.: Legea lustraţiei în forma ei iniţială, adoptată în legislatura trecută la Senat, a fost schimbată la Cameră după alegeri, ar fi afectat multe persoane mai ales din PDL, inclusiv pe şeful statului. Apoi, după ce a fost declarată neconstituţională, nu a fost reluată, deşi aveau termen de 30 de zile să o corecteze.
Cert este că ceea ce poate fi consemnat în cărţile de istorie este că Legea lustraţiei a rămas în perioada guvernării liberale, blocată în Parlament.
M.O.: Şi că PDL a modificat-o astfel încât să poată fi contestată cu uşurinţă la Curtea Constituţională. S-a mai introdus şi sintagma de „activişti retribuiţi", altfel cei mai afectaţi ar fi fost reprezentanţii PSD şi PDL. Dacă trecea în forma adoptată, ar fi fost lustraţi numai Hrebenciuc şi Văcăroiu. În forma în care trecuse de Senat, ar fi fost un semnal bun, nu era acelaşi lucru ca acum 20 de ani, dar eu spun că niciodată nu e prea târziu pentru adevăr. Acum 20 de ani nu ne puteam aştepta ca vechiul regim să se condamne pe sine. Primul deceniu după revoluţie, România a fost condusă direct de eşalonul doi al PCR. Nu se puteau autolustra. De-aia avem în toate un handicap de zece ani în raport cu celelalte foste ţări comuniste.
De ce atacaţi declaraţia preşedintelui Băsescu de condamnare a comunismului?
M.O.: Eu nu cred nici în buna credinţă a preşedintelui când condamnă comunismul. Legea lustraţiei era singura pârghie pentru a-i înlătura din viaţa publică pe activişti, securişti, colaboratori. A fost un regim într-adevăr criminal. Cadavrele pe care le descoperim acum arată cât de brutală era Securitatea, care, în opinia mea, a împuşcat peste 10 mii de oameni. Dar nimeni nu a fost condamnat, nici măcar anchetat pentru crime sau abuzuri în numele regimului. A fost condamnat comunismul, comuniştii au scăpat. Eu pornesc de la victimă şi în cele din urmă ajungem la călăi. Am găsit recent un fost locotenent de securitate criminal, acum colonel în rezervă, Pongraţiu, care trăieşte la Cluj şi este vicepreşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război. Victimele lui nu au putut fi îngropate în Cimitirul Eroilor, pe motiv că acolo se îngroapă doar veteranii de război. În cele din urmă, Pongraţiu, când va muri, va avea el un loc în Cimitirul Eroilor. Nu s-a făcut nici o anchetă, deşi sediul Asociaţiei Veteranilor de Război, unde colonelul Pongraţiu are o funcţie de conducere, se află chiar în clădirea Parchetului la Cluj, deci îl puteau găsi, practic, pe acelaşi culoar.
E vorba despre o rea-voinţă a justiţiei?
M.O.: Fără îndoială că da. Dar nu numai. Cuvântul de ordine în România este continuitatea. Dacă Securitatea a dispărut, securiştii n-au dispărut, dacă PCR a dispărut, activiştii lui au rămas, iar UTC-iştii de ieri sunt azi în plină activitate şi ocupă funcţii importante de decizie. Sunt inamovibili. Marile grupuri de afaceri din România s-au fondat pe această continuitate, au participat la privatizările din primii ani după '90, au luat credite nerambursate la Bancorex şi acum joacă partitura oamenilor de afaceri corecţi, fraţii Păunescu, de exemplu. La fel în ceea ce-l priveşte pe Sorin Ovidiu Vîntu, pe care l-a ajutat foarte mult fostul adjunct al SRI, din perioada 1996 - 2000, Mircea Gheordunescu. Acesta le-a aprobat mai multor ofiţeri SRI să treacă în rezervă şi să lucreze pentru FNI şi pentru Vîntu, iar aceşti ofiţeri au plecat cu un mare capital de informaţii, aşa s-a trecut la etapa a doua de privatizare a Securităţii, prin Gelsor. Nu există domeniu care să nu fi fost afectat de ceea ce Bukovski numea „sistemul", o reţea influentă şi eficientă a foştilor activişti şi securişti, continuată de odraslele lor. Am şi obosit să o spun: cum să condamnăm comunismul, când el prosperă, s-a privatizat şi face politică?
***********************************
comentariu' meu:
nu ma bucura ca "nervosu" de marius oprea a ajuns la mina procuroarei leniniste narika nikalai, si ca penelistii's la fel de prapaditzi ca pedelistii, pesedistii, pecestii, peremistii, uneperistii, penegistii, liberschimbistii, etc, etc, etc, da' sa stai in continuare, chiar daca doar simplu' soldat disciplinat, in partidu' care, in fapt, s'opune taierilor de penzii, incluziv de la securoii pe car' ii vinezi tu, si substzine complice manifestatziunile'n care "veteranii" luptzii de clasa'si arunca bastile (supt aparentza de shepci purtind insemnele natzionale) proletare'n tzarina cotrococenilor, REPREZINTA MAI MULT DECIT O INCONSECVENTZA !
nu m'ar mira ca personaju' evocat de oprea (pongratziu, sau mai stiu io cum) sa fi fo' printre aia care striga "iesi afara persoana esstraordinara". ca sa nu mai zic de aducerea in discutzie a lu' ghiordunescu, pe care, mai mult ca sigur, tot basescu l'a numit adjunct la sri pe perioada mandatului lu' milica, cel caruia stimatu' nostru marius oprea i'a fo' un apropiat consilier, alaturi de ciuvica, in acelasi loc magic de la cotrococeni.
si de un' se zice c'or plecat cu brincile pline de docomente de dat "pac la razboiu"
atit...
3 Noiembrie 2010
de SABINA FATI
Istoricul Marius Oprea crede că nu există nici un domeniu care să nu fie afectat de influenţa „sistemului", adică de vechea reţea extrem de eficientă a foştilor activişti şi securişti, „continuată astăzi" de odraslele lor. Unul dintre exemplele acestei continuităţi se află chiar în partidul de unde provine Marius Oprea, fiindcă istoricul a fost pus la colţ în PNL de un fost colaboraţionist al regimului comunist.
Mai sunteţi membru PNL?
M.O.: Da, pentru că este partidul în care m-am înscris în 2004. Nu fusesem în nici un partid, nici în PCR. O să rămân în PNL, dacă nu voi fi dat afară. Nu voi schimba niciodată un partid cu altul, rămân aici indiferent de ceea ce se întâmplă, deşi uneori am probleme...
Ce fel de probleme?
M.O.: A existat în PNL un fel de "noapte a cuţitelor lungi" după schimbarea lui Călin Popescu Tăriceanu, iar eu am fost perceput drept omul fostului premier, fiindcă am fost consilierul lui personal. Mă simt marginalizat acum, am avut parte şi de o experienţă tragicomică...
Cum?
M.O.: ... să zic doar că am fost chemat la o şedinţă tipică de înfierare, în care Dan Radu Ruşanu mi-a aruncat în faţă că sunt un nimeni, Norica Nicolai a devenit un fel de acuzator public alături de alţii, m-au acuzat că fac jocurile PDL. Asta doar pentru că am afirmat public că Mircea Moloţ, preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, a fost informator al Securităţii, iar Biroul Permanent al PNL nu a luat împotriva lui aceeaşi măsură ca în cazul Mona Muscă, de pildă, sau altele. În perioada în care Tăriceanu conducea partidul, nici nu se punea problema ca un om care a semnat angajament cu Securitatea să rămână într-o funcţie sau chiar în partid. De astă dată, am fost tras la răspundere eu, că am spus, nu Moloţ, că a fost informator.
De ce îl protejează actuala conducere PNL pe şeful Consiliului Judeţean Hunedoara?
M.O.: Nu ştiu, întrebaţi-l pe dl Ruşanu, înverşunatul lui apărător. În orice caz, Moloţ m-a dat în judecată. Sunt în situaţia, deloc nouă pentru mine, de a fi supus unei urmăriri penale - reamintesc că m-au mai dat în judecată unii, dar securişti grei, ca Ristea Priboi sau generalul Ureche. Inedit e că sunt simplu membru PNL şi sunt anchetat în urma plângerii penale a unei persoane din conducerea partidului. Moloţ a colaborat încă din liceu, apoi în armată, iar ca profesor de educaţie fizică a devenit informator cu nume conspirativ, am găsit inclusiv o notă informativă semnată cu acest nume conspirativ. După noua lege din 2008, el a colaborat cu Securitatea, căci vechea sintagmă „securitate ca poliţie politică", de care el se prevalează, a fost abrogată. În 19 octombrie am fost citat a doua oară la poliţia din Deva, am declarat că Moloţ se face vinovat de denunţ calomnios, fals şi uz de fals, pentru că susţine în continuare, fiind preşedinte al Consiliului Judeţean, că nu a colaborat cu Securitatea.
Măcar pe vremea Guvernului Năstase vă dădeau în judecată adversarii. Dar cum vă explicaţi că şi acum, la 20 de ani după căderea regimului Ceauşescu, mai descoperiţi colaboraţionişti printre liberali?
M.O.: E o problemă de selectare a „cadrelor" în partid, mai funcţionează, din păcate, şi la PNL principiul care s-a consacrat în comunism şi a continuat în tranziţie, „ginta şi geanta", adică promovarea pe criterii de „al cui eşti şi pe cine serveşti", care la PSD şi la PDL sunt practici interne consacrate. A fost şi un fel de repartizare a moştenirii comuniste, la partidele din fostul FSN îi întâlnim pe foştii activişti sau securişti, iar la partidele istorice, pe informatori...
Mai sunt şi alţii?
M.O.: Să vedem dacă CNSAS mai găseşte ceva. Dar nu prea cred. După ce Traian Băsescu a dat arhiva fostei Securităţi de la serviciile secrete la CNSAS, primele dosare găsite au fost ale unor persoane incomode sau din zona Palatului Victoria şi a PNL. E ciudat că au apărut prea multe dosare dintr-o parte şi prea puţine din cealaltă.
Pare mai degrabă o problemă a liberalilor faptul că au vorbit atât de mult de lustraţie, dar nu au reuşit să o facă nici în propriul partid, bănuiţi că ar fi şi oameni de la PDL cu dosare, pe care CNSAS îi ţine ascunşi?
M.O.: Este foarte posibil, dar nu cred că e problema CNSAS. Ei lucrează cu ce au primit. Nu cunoaştem situaţia ofiţerilor acoperiţi, nu ştim exact, de pildă, situaţia lui Stolojan. De pildă, Theodor Stolojan lucra şi pentru Securitate, câtă vreme era contabilul conturilor de aport valutar special (AVS), pe scurt, conturile lui Ceauşescu, rezultate din vânzarea saşilor, evreilor, plus afacerile intermediate prin Crescent a lui Voiculescu şi alte firme de la ICE Dunărea. Toţi aceşti bani veneau la AVS, iar Stolojan le ţinea contabilitatea, ceea ce presupune o strânsă legătură cu Securitatea, chiar dacă aceştia îl numeau „personal militar civil" (PMC). Erau în jur de 2.000 - 3.000 de astfel de PMC-işti, iar Theodor Stolojan este unul dintre ei, însă dosarele lor nu au fost scoase la iveală.
Dvs. l-aţi văzut, sau ceea ce spuneţi se bazează mai degrabă pe intuiţii, decât pe informaţii?
M.O.: Sunt destule documente publicate despre activitatea lui la AVS. Dosarele personale ale securiştilor se află în regim secret la Ministerul de Interne, care gestionează de fapt şi pensiile lor. Când conduceam Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, am încercat să obţinem anumite date şi am obţinut. Acum Institutul nu mai investighează, iar prin voinţa Guvernului, din februarie, s-a transformat mai degrabă într-un institut de analiză, face sondaje, preferă simpozioanele în locul investigaţiilor. După ce am fost înlăturat, am continuat cercetările pe cont propriu. Am înfiinţat Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, organizaţie non-guvernamentală, susţinută de două fundaţii, Konrad Adenauer şi, mai recent, Institutul pentru Liberă Iniţiativă.
Sugeraţi că în acest moment Institutul nu ar mai vrea să facă investigaţii?
M.O.: Nu sugerez, spun. Şi dacă ar vrea, nu mai poate, nu mai are în atribuţii. Reprezentanţii Institutului au spus că vor continua şi au reluat o plângere penală împotriva fostului colonel de securitate Gheorghe Enoiu, dar pe care o semnasem şi o înaintasem eu în 2009. Ei au mai adăugat aşa, nişte consideraţii. Nu ştiu să fi făcut alte investigaţii. Aţi auzit că au mai găsit ceva prin arhive? Eu nu.
V-aţi plâns de mai multe ori că Raportul prin care a fost condamnat comunismul a rămas doar o vorbă în vânt, totuşi ce a împiedicat Guvernul Tăriceanu să facă un pachet de legi care să pună în practică această condamnare?
M.O.: Unele legi au fost făcute, de pildă, acordarea unor reparaţii deţinuţilor politici, am lucrat la această lege cât am fost la Guvern, a fost promulgată în 2009. O altă lege, prin care propuneam reducerea drastică a pensiilor securiştilor găsiţi de CNSAS şi confirmaţi de instanţe, a rămas prin sertarele Guvernului. Am publicat şi un manual opţional de istorie a comunismului, care se predă în licee... Dar nimeni nu a fost tras la răspundere pentru faptele sale. Apoi, am participat la elaborarea şi susţinerea alături de PNL a Legii lustraţiei.
A susţinut-o, dar când era la putere şi avea toate instrumentele să o treacă prin Parlament, lucrul acesta nu s-a mai întâmplat.
M.O.: Legea lustraţiei în forma ei iniţială, adoptată în legislatura trecută la Senat, a fost schimbată la Cameră după alegeri, ar fi afectat multe persoane mai ales din PDL, inclusiv pe şeful statului. Apoi, după ce a fost declarată neconstituţională, nu a fost reluată, deşi aveau termen de 30 de zile să o corecteze.
Cert este că ceea ce poate fi consemnat în cărţile de istorie este că Legea lustraţiei a rămas în perioada guvernării liberale, blocată în Parlament.
M.O.: Şi că PDL a modificat-o astfel încât să poată fi contestată cu uşurinţă la Curtea Constituţională. S-a mai introdus şi sintagma de „activişti retribuiţi", altfel cei mai afectaţi ar fi fost reprezentanţii PSD şi PDL. Dacă trecea în forma adoptată, ar fi fost lustraţi numai Hrebenciuc şi Văcăroiu. În forma în care trecuse de Senat, ar fi fost un semnal bun, nu era acelaşi lucru ca acum 20 de ani, dar eu spun că niciodată nu e prea târziu pentru adevăr. Acum 20 de ani nu ne puteam aştepta ca vechiul regim să se condamne pe sine. Primul deceniu după revoluţie, România a fost condusă direct de eşalonul doi al PCR. Nu se puteau autolustra. De-aia avem în toate un handicap de zece ani în raport cu celelalte foste ţări comuniste.
De ce atacaţi declaraţia preşedintelui Băsescu de condamnare a comunismului?
M.O.: Eu nu cred nici în buna credinţă a preşedintelui când condamnă comunismul. Legea lustraţiei era singura pârghie pentru a-i înlătura din viaţa publică pe activişti, securişti, colaboratori. A fost un regim într-adevăr criminal. Cadavrele pe care le descoperim acum arată cât de brutală era Securitatea, care, în opinia mea, a împuşcat peste 10 mii de oameni. Dar nimeni nu a fost condamnat, nici măcar anchetat pentru crime sau abuzuri în numele regimului. A fost condamnat comunismul, comuniştii au scăpat. Eu pornesc de la victimă şi în cele din urmă ajungem la călăi. Am găsit recent un fost locotenent de securitate criminal, acum colonel în rezervă, Pongraţiu, care trăieşte la Cluj şi este vicepreşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război. Victimele lui nu au putut fi îngropate în Cimitirul Eroilor, pe motiv că acolo se îngroapă doar veteranii de război. În cele din urmă, Pongraţiu, când va muri, va avea el un loc în Cimitirul Eroilor. Nu s-a făcut nici o anchetă, deşi sediul Asociaţiei Veteranilor de Război, unde colonelul Pongraţiu are o funcţie de conducere, se află chiar în clădirea Parchetului la Cluj, deci îl puteau găsi, practic, pe acelaşi culoar.
E vorba despre o rea-voinţă a justiţiei?
M.O.: Fără îndoială că da. Dar nu numai. Cuvântul de ordine în România este continuitatea. Dacă Securitatea a dispărut, securiştii n-au dispărut, dacă PCR a dispărut, activiştii lui au rămas, iar UTC-iştii de ieri sunt azi în plină activitate şi ocupă funcţii importante de decizie. Sunt inamovibili. Marile grupuri de afaceri din România s-au fondat pe această continuitate, au participat la privatizările din primii ani după '90, au luat credite nerambursate la Bancorex şi acum joacă partitura oamenilor de afaceri corecţi, fraţii Păunescu, de exemplu. La fel în ceea ce-l priveşte pe Sorin Ovidiu Vîntu, pe care l-a ajutat foarte mult fostul adjunct al SRI, din perioada 1996 - 2000, Mircea Gheordunescu. Acesta le-a aprobat mai multor ofiţeri SRI să treacă în rezervă şi să lucreze pentru FNI şi pentru Vîntu, iar aceşti ofiţeri au plecat cu un mare capital de informaţii, aşa s-a trecut la etapa a doua de privatizare a Securităţii, prin Gelsor. Nu există domeniu care să nu fi fost afectat de ceea ce Bukovski numea „sistemul", o reţea influentă şi eficientă a foştilor activişti şi securişti, continuată de odraslele lor. Am şi obosit să o spun: cum să condamnăm comunismul, când el prosperă, s-a privatizat şi face politică?
***********************************
comentariu' meu:
nu ma bucura ca "nervosu" de marius oprea a ajuns la mina procuroarei leniniste narika nikalai, si ca penelistii's la fel de prapaditzi ca pedelistii, pesedistii, pecestii, peremistii, uneperistii, penegistii, liberschimbistii, etc, etc, etc, da' sa stai in continuare, chiar daca doar simplu' soldat disciplinat, in partidu' care, in fapt, s'opune taierilor de penzii, incluziv de la securoii pe car' ii vinezi tu, si substzine complice manifestatziunile'n care "veteranii" luptzii de clasa'si arunca bastile (supt aparentza de shepci purtind insemnele natzionale) proletare'n tzarina cotrococenilor, REPREZINTA MAI MULT DECIT O INCONSECVENTZA !
nu m'ar mira ca personaju' evocat de oprea (pongratziu, sau mai stiu io cum) sa fi fo' printre aia care striga "iesi afara persoana esstraordinara". ca sa nu mai zic de aducerea in discutzie a lu' ghiordunescu, pe care, mai mult ca sigur, tot basescu l'a numit adjunct la sri pe perioada mandatului lu' milica, cel caruia stimatu' nostru marius oprea i'a fo' un apropiat consilier, alaturi de ciuvica, in acelasi loc magic de la cotrococeni.
si de un' se zice c'or plecat cu brincile pline de docomente de dat "pac la razboiu"
de ce nu m'or lasa astia sa reincep sa'l antipatizez pa basecu, in sfirsit, cin' mai aveam doar un picutz ?
atit...
luni, 21 septembrie 2009
impăunesc si'mi pare rău
paunescuiesc pe plaiu' dacia felics, filiala intact
Bilanţul pe care şi l-a făcut preşedintele în faţa Parlamentului a bucurat pe toată lumea prin reamintirea faptelor de arme, a viselor şi a ficţiunilor sale liderului.
(bilantz cu atit mai apreciat de totzi dusmanii presedintelui, printre care se numara, mai nou, si apreciatul bard/ă de partid si de stat.)
Totuşi, în avântul său retoric reînviat (adica, daca a avut vreodata vreo inclinatzie retorica, aceasta i'a murit, intre timp), dl Băsescu a uitat câteva dintre realizările sale cele mai semnificative (tentativa de ridiculizare prin invaluire).
E drept că intrarea în Europa era opţiunea întregului popor român, împlinită de guvernarea anterioară (si de pesede, care, impreuna cu penele-pece, s'a straduit din tozi bojocii s'o sprijine pe doamna Macovei, ce se legana, singura, pe craca guvernamentala). Tot aşa de exact este să recunoaştem că succesele economice ale perioadei nu au fost obţinute de Traian Băsescu împotriva lui Călin Popescu Tăriceanu, ci din contră (adica, pentru neinitziatzi, marele premieru' taricelu' a aparat, cu ghiare, dintzi, si alte anexe, economia romaneasca de spoliatoru' natzional, lucru cu atit mai evident in zilele noastre).
Conform logicii sale de fier forjat (spre deosebire de cea a autorului, care e de sirma ghimpata), prezidentul (cum bine îi zicea judecătoarea cu nume rezonant la cel doamna Pivniceru) (se naste, incet - incet, un cult al personalitatzii judecatoarei comsomoliste printre reprezentantzii politici antedeluvieni, si nu numai) şi-a făcut nedreptatea de-a nu se referi la următoarele vârfuri ale carierei sale (dovada peremptorie ca, de fapt, subiectul n'a avut nici un succes pe plan profesional):
1) Mai ales că dumnealui a romanizat Dacia, căreia, cu multă aplicaţie, i-a zis şi Logan ;
(se'ntzelege ca basescu n'avea cum sa romanizeze dacia, el fiind, dupa cum bine se stie, tatar, apud adrian severin);
2) Traian Băsescu este Ştefan cel Mare, dar n-a declarat-o, pentru că s-a temut să nu-i vină la plată prea multe pensii alimentare;
(cu alte cuvinte, departe de a fi la fel de mare ca stefan cel mare, a fost la fel de futacios, daca nu mai rau)
3) Dumnealui este Mihai Viteazu, dar n-a insistat asupra acestui detaliu ca să nu se certe cu UDMR;
(e clar: secuii 'i vor taia capu')
4) Dumnealui este Horia, Cloşca şi Crişan, n-a vorbit despre asta, căci pe vremea aceea nu era permis pluripartitismul. Dumnealui este şi roata;
(basescu e'n toate, si-n cele ce miine vor ride la soare)
5) Dumnealui a pornit şi a câştigat Războiul pentru Independenţă de la 1877, dar i-a dat Regelui să rostească replica "Asta-i muzica ce-mi place" după ce i-a lăsat tunului libertatea de a trage;
(nici macar tunuri nu se pot trage in tzara asta fara basescu)
6) La Revoluţia de la 1848, Traian Băsescu n-a participat, întrucât nu i-a dat voie şeful său de şantier, Noe;
(sefu' cu arca, din aceasi bransa cu basescu, si'a manifestat spiritu' tutelar, ca sa nu spun tzutzelar)
7) T.B. ar fi fost şi la Răscoala de la 1907, dar venea de la un bal şi nu s-a trezit la timp să pună foc palatelor CDR;
(se reitereaza sabloanele de mare scandalagiu malefic, si betziv)
8) A fost dorit şi a dorit el însuşi să participe la Marea Unire de la Alba-Iulia, pentru a promova Declaraţia Tătarilor din Murfatlarul Dobrogei, dar nu a găsit mijloc de locomoţie să ajungă la Alba, aşa că, dacă nu se ferea, îl prindea ziua de 23 august 1944 pe lacul Sutghiol, cu bărcuţele, şi-l putea lovi;
(pe linga ca se rintareste certitudinea apartenentzei alogeno-tatare a lui basescu, se face si asociatzia cu podgoriile murfatlar care i'ar fi putut imprumuta subiectului caracterul de mare consumator bahic; si din cauza acestui lucru, ne'a inrautatzit relatziile cu germania, alasca, noua caledonie, tzara lui nabucodonosor, pe o perioada nedeterminata, odata cu intoarcerea nelegiuita a armelor la 23 august 1944)
9) A fost trimis la Anvers ca să implementeze capitalismul în Ţările de Jos, dar dosarul său de simpatie pentru serviciile democratice de informaţii din Occident s-a pierdut;
(se certifica prin prezenta ca numitul basescu traian a participat la activitatea de spionaj impotriva aliatzilor nostri naturali, tzarile nato, de partea compromiselor structuri informative ale uniunii sovietice);
10) A vrut să fie el Nicolae Ceauşescu, dar nu a avut loc de Petru Groza, de Gheorghiu-Dej şi de Ana Pauker;
(adica ar fi vrut sa fie personajul cel mai pupat in cur de catre adrian paunescu)
11) Pornise pe calea baletului, dar nu l-a lăsat Petre Roman să se afirme şi el nu s-a lăsat până când nu i-a oferit lui Petre Roman marea debarcare;
(abscons zis, dar e clar ca e de rau, ca nu l'a lasat pe petrica roman sa nu'si urmeze chemarea spre liberalism)
12) A făcut toate reformele agrare, când într-o parte, când în alta a brazdei;
(din ce in ce mai abscons, cred ca a consumat ceva intre timp)
13) Era pe punctul să facă şi reforma Mării Negre, dar s-a împiedicat de un lac rusesc;
(a vrut sa dea si marea neagra la reforma, ca sa poata s'o vinda, noroc cu rusii)
14) A dezvoltat relaţii de caldă posesiune cu toţi licuricii. Dar licuriciul cel mare de peste gârlă i-a refuzat un drum la el în grădină şi i-a băgat un ambasador (bun cunoscător al situaţiei) în ochi;
(se vede pornirea de gelozie, ca din partea unui mare practicant al felatziei, plus complexele de tip oedipian, in urma unor traumatisme petrecute in frageda tineretze, undeva, in fundul gradinii parintesti)
15) A participat cu dăruire patriotică şi cu acelaşi hohot de râs la toate botezurile, nunţile, înmormântările şi restul parangheliilor, cu excepţia parastasului propriului său regim pe care deocamdată n-a reuşit să-l organizeze;
(regim ce se putea sa fie si de slabire, pentru autor, asociat cu o minima constintza a propriului handicap, de a nu se putea bucura de fericirea altora, fara incercarea de a'i subordona, dirija, supra taxa);
16) A făcut toate reformele de care era nevoie: kilometrul e mai lung la ducere decât la întoarcere, kilogramul e mai greu când dai şi mai uşor când iei, nimic din ce promiţi nu trebuie să şi faci. Lâna e la fel de grea ca plumbul;
(sacosa din portbagajul jepului, cu care urmeaza sa lovesti, si sa ucizi, trei persoane nevinovate, e la fel de grea);
17) A încăierat pe toată lumea cu toată lumea şi de aceea vrea să concureze la Premiul Nobel pentru pace;
(premiu ratat, la mustatza, de catre idolul lui adrian paunescu, cel pacificat cu floarea'n gura la tirgoviste);
18) A încurajat tot felul de apa-ridzi şi dispa-ridzi;
(foarteee tareee ! domnu' paunescu, aveam pretentzii, ce naiba ! n'a sarit ritzoaica deloc la cap ? un cenaclu subventzionat, ceva ? nimic ? nenorocitaaa !)
19) A cultivat turismul şi futurismul, mai cu seamă că futurism e un alt nume al ştiinţei viitorului;
(iar se leaga de priapismul lui basescu, si de relatzia futurologica cu ministra turismului, certificata medico-legal de doctorul ciomu)
20) S-a zbătut eroic să-i bage pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase în puşcărie, dar l-a împiedicat rigidul stat de drepţi;
(ei, asta'i durerea ce ne doare ! noroc cu statul de dreptzi pivniceresc)
21) Nu s-a decis dacă va mai candida sau nu, dar, în fiecare zi, merge din om în om, să-i convingă să nu-l aleagă.
(impreuna cu numerosii militzeni, profesori, invatzatori, preotzi, ce vor incerca contrariul)
22) Traian Băsescu este trecutul, prezentul şi mai mult ca perfectul României.
(noroc cu mostenirea lasata acum douazeci de ani, de cineva, nemuritorul ctitor, carpatziul gindirii, fara filtru)
Acestea n-ar fi decât câteva dintre perlele din coroana băsesciană, pe care domnia sa nu trebuia să le neglijeze. Dacă a spus dumnealui că i se datorează creşterea economică din perioada Tăriceanu, pe care tocmai îl dădea afară din două în două săptămâni, pe motiv că nu merg bine lucrurile, de ce să nu recunoaştem că Traian Băsescu este cioplitorul care a făcut "Babele" din Bucegi şi doinitorul care i-a suflat lui Alecsandri poezie populară?
(am lamurit odata problema, incepe sa se repete, devine obositor, nu'si da si singur seama ?)
Ne lipseşte bărbăţia de a recunoaşte că este singurul şef de stat care, întrebat la o emisiune de televiziune despre Imnul Naţional, n-a reuşit să spună măcar o strofă, cuvânt cu cuvânt din el.
(domnu' paunescu, pai ce facetzi domnule ? facetzi o grava confuzie: asta a fost inainte de a fi basescu presedinte... si'apoi chiar dumnevoastra v'atzi pronuntzat, intr'o lunga serie de emisiuni, pentru schimbarea imnului natzional, sau macar pentru o simplificare a textului, prea lung dupa parerea d'voastra; devenitzi inconsecvent, daca nu paranoic)
Aşa ceva e un fapt oarecare? Au existat români care au murit pentru că au recitat ori au cântat "Deşteaptă-te, române"
(incercare penibila de permutare a tuturor neimplinirilor natziei asupra persoanei fizice basescu, ajuns, intimplator, si tragic, prezidente)
Iată că domnul preşedinte Băsescu tocmai de-aia trăieşte, pentru că nu ştie.
(cine stie cunoaste)
Nu ştie imnul, valorile ţării, culturale, ştiinţifice, politice. Acestea l-ar putea încurca, atunci când el dă impresia că e foarte familiar cu toate. Şi hohoteşte întruna.
(aceste cuvinte ne doare)
Nu se ştie, în peisajul în care se află, de care dintre amănuntele pe care le vede râde. E drept că au cam început oamenii să-l întrebe cum e cu trăitul bine,
(pai traiesc bine aia care mai iau si'un surplus de'njuratura de la mogul, ceva maruntzis de zeci de mii de ioro)
dar dl Băsescu mai are încă multe de mărturisit despre existenţa sa bogată în fapte de arme (nici o aluzie la muniţia din zvonuri).
(faptele de inalta tradare, trafic de arme cu teroristi, la fel ca idolu' lu' matale ? pai nu'l mai suspendatzi o data ?)
Ca să-l putem cu adevărat evalua, ar trebui să ne amintim de reacţia unora dintre realităţile care i-au stat cel mai mult în preajmă: vapoarele, unele dintre ele izbucnesc în flăcări, iar altele pur şi simplu dispar.
(dispar ajutate si de fostul - actualul - protector al d'voastra, domnu' vacaroiu, si de prietenul spaga michi, un adevarat mecena)
La fel şi noi, oamenii, noi, concetăţenii săi, noi, cei care îl rugăm să nu ezite şi să ne mai povestească, să-şi atribuie tot ce doreşte, să ne amintească întâmplări şi gânduri, să ne mintă cu patos, să ne mai întărească în convingerea că însăşi coborârea omului din maimuţă s-a petrecut sub privirea blândă a acestui actor care, de atâtea roluri câte a jucat, nu mai ştie nici el cine e şi trebuie să cheme laboranţii pentru a-l identifica în unicitatea sa tainică.
(cu nervii la pamint - serie noua)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)