SENATUL EVZ: Partidul Magistraţilor (PM) intră la guvernare
Sorin Ioniţă Marţi, 15 Septembrie 2009S-a născut o nouă stea politică în România. Odată cu arta pe nedrept ignorată a rujului goth, dna Mona Pivniceru, şefa de sindicat a judecătorilor, a dat la desprăfuit şi gustul pentru exprimare publică în rândul unei profesii care până acum se distingea mai curând prin anticharismă şi prunele din gură.
La dânsa, aplombul, energia şi forţa polemică sunt mult superioare faţă de cele ale precedenţilor purtători de stindard (Costiniu, Bărbulescu, Lupașcu), ale diverselor Anete Spornic aciuate la Înalta Curte sau ale generaţiei tinere, ce pare să se tragă, vorba lui Gârleanu, din lumea celor care nu cuvântă.
Or fi în justiţia română (sperăm) oameni cu echilibru, inteligenţă, cuplaţi la circuitul profesional occidental şi poate chiar cu o doză din acel umor blând şi elitist pe care ţi-l dă înţelegerea profundă a vieţii, la care se presupune că accede un judecător.
Dar a cui e vina dacă reprezentarea instituţională este veşnic asigurată de oratori de Hyde Park, gata să bată cu tigaia în târgul de precupeţe care este politica românească? Pentru că lipiciul la ecran, demagogia fluentă şi abilitatea de a îngropa orice subiect în văicăreală sunt, dacă nu v-aţi prins încă, stofă politică de cea mai înaltă calitate.
N-ar fi surprinzător ca dna Pivniceru, ca mulţi alţi lideri sindicali, să facă în viitor o frumoasă carieră publică. Capacitatea de a organiza o grevă naţională pentru salarii atestă calităţi reale de lider. Iar utilizarea de elemente geniale de personal branding pentru notorietate şi recunoaştere instantanee (precum intonaţia urcătoare, interogativă, în fraze afirmative, clişeu verbal recent şi cool din limbajul de stradă al adolescenţilor), pe o piaţă alt fel aglomerată cu figuri excentrice, a produs una din cele mai spectaculoase ascensiuni în spaţiul public din ultimii ani.
Drept e că şi situaţia din justiţie se preta la a fi exploatată mediatic, fiind o încurcă tură de toată frumuseţea creată de o succesiune de guvernări incoerente. Adică exact mediul în care un jurist clonţos se simte ca peştele în apă. Pe fond, lucrurile sunt simple: discuţia de zilele astea n-are nicio legătură cu noile grile de salarizare. E vorba de istoria antică a sporurilor de 65% din salariu (stres şi confidenţialitate, dar le puteţi zice oricum, sporuri să fie) pe care magistraţii le obţinuseră în anii ’90, în contrapartidă pentru salariile lor mici de atunci.
Măsura a fost una stângace şi cu consecinţe juridice pe care nimeni nu le anticipa, dar uşor de aplicat. În 2000, guvernul, în calitatea lui firească de unic angajator în sectorul bugetar, a decis să nu se mai scarpine cu mâna stângă la urechea dreaptă şi să procedeze logic, eliminând nominal aceste sporuri prin includerea lor în salariul de bază, pentru că oricum le lua toată lumea.
Pe timpul guvernării Năstase n-a mârâit nimeni, că era riscant, dar odată cu lărgirea atribuţiilor CSM în 2004 s-a pornit avalanşa proceselor de revendicare retroactivă a sporurilor care, nu-i aşa, fuseseră abuziv suprimate prin ordonanţă cu patru ani în urmă. (De fapt, incluse în leafă, dar, ca în cazul marilor dosare, cui mama naibii îi pasă de fondul problemei în România, când procedura e totul?) Aşa că, în frunte cu CSM, ajuns rapid un fel de confederaţie sindicală, magistraţii au iniţiat procese în care unii şi-au obţinut sporurile a doua oară, iar alţii nu.
A apărut ciudata situaţie ca în aceeaşi instituţie plăţile să varieze de la simplu la dublu, în funcţie de cât de abil şi-a susţinut fiecare cauza. Ca totul să capete un aer decadent şi baroc, s-au introdus apoi (şi s-au câştigat) acţiuni pentru decontarea asigurărilor CASCO (?!), pentru a obţine bonuri de creşă sau celebrul litru de lapte gratuit pe zi, forme tipice de asistenţă pentru săraci în statele occidentale.
Că un judecător, chiar caz izolat, revendică în gura mare un litru de lapte pe zi (echivalent a 25-30 de euro pe lună), aşezându-se la coadă cu văduvele şi orfanii, spune mai mult despre demnitatea magistraturii “în republică” (cu un alt clişeu verbal memorabil) decât orice raport european sau calomnie răuvoitoare. Dar aici, asociaţiile şi CSM au tăcut mâlc.
Bulibăşeala creată cu salariile a determinat procurorul general să ceară Înaltei Curţi o decizie clară aplicabilă: trebuie sau nu să fie acordate (din nou) sporurile suprimate (prin includere în leafă) în 2000? Nu vă ţin în suspans cu finalul previzibil: ÎCCJ a zis că da, trebuie plătite, fiindcă şi alţi bugetari le au, existând astfel pericol de discriminare (?!).
Aşa că magistraţii le-au cerut şi obţinut în justiţie. Dar ce să vezi: sesizată de preşedintele ţării, Curtea Constituţională trădează brusc cauza şi decide în 2009 că ÎCCJ şi tribunalele nu aveau voie să se pronunţe pe propriile salarii, acţiunile fiind pe alăturea cu legea.
Prea târziu însă: într-o nouă dovadă de triumf al formei asupra conţinutului, se interpretează că ce spune CC se aplică doar pe viitor, tot ce s-a decis până acum fiind bun decis. Cu alte cuvinte, am făcut-o haiduceşte cu salariile, dar rămâne cum am stabilit - iar contribuabilul cu banii luaţi şi cu decizia CC în braţe să se bucure de ea pe viitor, platonic.
Inabilitatea guvernelor, prin contrast cu cea a magistraţilor, care au găsit calea legală să-şi acorde de două ori acelaşi spor, inclusiv retroactiv, costă azi cam jumătate de miliard de euro. Diverşi comentatori justiţiabili - ei sau partenerii lor de afaceri - sau neinformaţi întreţin acum confuzia, amestecând această dilemă care vine din trecut cu dezbaterea pe noua grilă de salarizare, ca să se pună bine cu cine trebuie.
Iar guvernul dă semne că e dispus să cedeze şi să facă blat pe sporuri cu justiţia (dar nu şi cu alte sectoare), consfinţind astfel cooptarea la guvernare a puternicului Partid al Magistraţilor.
Mineriada magistraţilor sub conducerea lui Miron Cozma în robă
de Ion Cristoiu15/09/2009 Prin aprilie, dacă nu mă înşel, când a încolţit şi înflorit afacerea Costiniu, Bărbulescu, Lupașcu, pentru că o judecătoare de la Sectorul 1 îndrăznise să accepte cererea procurorilor de arestare preventivă a latifundiarului, televiziunile mogulilor s-au năpustit, cu toate armele din dotare, nu numai asupra bietei judecătoare, dar şi asupra breslei magistraţilor. Judecătorii şi procurorii erau denunţaţi zilnic, în cel mai pur stil stalinist, ca fiind corupţi, papă-lapte şi, mai ales, ireverenţioşi cu idolul Costiniu, Bărbulescu, Lupașcu. Mona Pivniceru, preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România, devenise oaia neagră a presei mogulizate pentru îndrăzneala de a avertiza că procesele se judecă în instanţă, şi nu la televizor.
Începând cu 31 august 2009, magistraţii din România desfăşoară o grevă pe şest. Pentru că legea le interzice să facă grevă, judecătorii au decis să boicoteze actul de justiţie. Judecătorii amână în prostie procesele de pe rol. Procurorii instrumentează doar ceea ce ei numesc cauzele urgente. Dat fiind că, sub conducerea Monei Pivniceru, Asociaţia Magistraţilor din România s-a implicat în campania electorală împotriva lui Traian Băsescu, televiziunile mogulilor au identificat rapid un nou mijloc prin care preşedintelui i se mai poate administra un ciomag. În consecinţă, greva magistraţilor e ridicată în slăvi, iar Mona Pivniceru e tratată ca o Jeanne d'Arc din Dulcele Târg al Ieşilor.
Avem astfel o nouă şi serioasă confirmare a avertismentelor din Raportul Oxford Analytica despre compromiterea statului de drept prin implicarea presei mogulilor în campania electorală.
Avându-şi temeiul în nemulţumirea faţă de banii care le vor reveni prin Legea unică a salarizării, greva magistraţilor e pitită de liderii sindicali din Justiţie sub un nor de obiective pe cât de generale, pe atât de confuze. Devenită un soi de Costiniu, Bărbulescu, Lupașcua televizunilor mogulizate, Mona Pivniceru vorbeşte de subfinanţarea sistemului judiciar, dar mai ales de credibilitatea Justiţiei.
Într-o solicitare adresată preşedintelui României, Asociaţiile profesionale din Magistratură - Asociaţia Magistraţilor din România, Asociaţia Procurorilor din România şi Reţeaua Naţională a Adunărilor Generale - cer încheierea unui "Pact între cele trei puteri ale statului, prin care acestea să se oblige, potrivit unui calendar stabilit de comun acord", la "restabilirea încrederii populaţiei în Justiţie".
Dacă nu se încheie acest Pact, magistraţii îşi vor continua greva lor ilegală. Indiscutabil, situaţia Justiţiei în România e proastă: de la înzestrarea materială până la imaginea în ochii populaţiei. S-a ajuns la această situaţie în urma unui proces care durează de vreo două decenii. A condiţiona renunţarea la boicotarea actului de Justiţie de rezolvarea unor probleme acumulate timp de două decenii mi se pare o şmecherie ieftină, prin care revendicările de salarii sunt mascate de revendicări generoase. Dându-şi seama că afectarea a 3 milioane de români implicaţi în procese sporeşte antipatia faţă de magistraţi, asociaţiile profesionale
s-au gândit să dea niţel cu fard şi ruj peste revendicările de salarii. Oricât ar încerca liderii sindicali ai magistraţilor, sprijiniţi de televiziunile mogulilor, să justifice mişcarea de protest, prin fel de fel de tertipuri, esenţa ei rămâne aceeaşi. E vorba de o mineriadă prin nimic deosebită de cele ale ortacilor lui Miron Cozma în 1990, 1991 şi 1999. Între cele patru acţiuni ale minerilor şi acţiunea magistraţilor sunt multe note comune:
1) Şi mineriadele ortacilor, şi mineriada magistraţilor s-au constituit într-o lovitură dură dată statului de drept. La fiecare descindere a minerilor în Bucureşti, cetăţenii ţării s-au întrebat de ce nu se intervine pentru a fi opriţi. Şi, cum întrebarea lor a rămas fără răspuns, cetăţenii României au tras concluzia că vinovată era democraţia. În cazul protestelor magistraţilor, cetăţenii României se întreabă de ce nu se intervine pentru a-i readuce pe magistraţi în sălile de judecată. Altfel spus, de ce nu se aplică legea. Pentru că, dincolo de pagubele uriaşe produse economiei şi Justiţiabililor, protestul magistraţilor şi procurilor încalcă grosolan legea. Pentru că nu au putut declara grevă, magistraţii au apelat la amânarea proceselor de pe rol. Decizia de amânare a unui proces e însă o decizie juridică motivată. Dacă în loc să judece o cauză magistratul o amână pentru şedinţa următoare înseamnă că dosarului îi lipseşte ceva din punct de vedere juridic. Amânând însă un proces în semn de protest, judecătorul ia o decizie incorectă în raport cu dosarul. La fel şi în cazul procurorilor. A nu efectua activităţi de urmărire penală înseamnă a favoriza infractorul. În paranteză fie spus, la mişcarea de protest participă şi procurorii DNA. Cei cântaţi de domnul preşedinte ca fiind corectitudinea întruchipată!
2) Ca şi în cazul mineriadelor celor din Valea Jiului, mineriada magistraţilor a putut fi posibilă în contextul politicianismului românesc. La vremea mineriadelor, Opoziţia n-a luat atitudine fermă faţă de acţiunile ilegale ale ortacilor, deoarece vedeau în ele acţiuni împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN. În cazul mineriadei magistraţilor, PSD şi PNL nu iau atitudine, deoarece văd în acţiunea magistraţilor o lovitură dată lui Traian Băsescu şi PD-L.
Un politician responsabil se bazează pe principii. Când principiile sunt încălcate, pentru politician n-are importanţă că ţinta e adversarul său politic. Ar fi fost normal ca Mircea Geoană şi Crin Antonescu să fi luat poziţie faţă de greva ilegală a magistraţilor. N-au făcut-o. Au socotit că mişcarea magistraţilor, având drept lideri magistraţi vădit anti-Băsescu, le va ajuta să ajungă la Cotroceni. Rămâne însă întrebarea: Dacă vor ajunge la Cotroceni, le-ar conveni să se confrunte cu o mişcare de protest asemănătoare?
3) Ca şi minerii, magistraţii ies boţiţi din această tărăşenie. Îndârjirea revoluţionară cu care Mona Pivniceru apără salariile magistraţilor îi sporeşte gloria în ochii breslei. Pentru a-i spori însă gloria şi în ochii populaţiei, Mona Pivniceru ar trebui să se angajeze că, în cazul descoperirii unui magistrat corupt, Asociaţia Magistraţilor va lua atitudine.
