marți, 15 decembrie 2009

petre iancu si vocea lui, nu a germaniei

Băsescu şi menghina istoriei
Autor: Petre M. Iancu

Mai mult decât oricând e nevoie în România de-un guvern capabil. Dar criza, care nu e doar politică şi guvernamentală, se prelungeşte fără să se poată întrevedea aplanarea ei. A cui e vina? Şi care ar trebui să fie priorităţile unui executiv în stare să scoată ţara din criză? Un comentariu pe această temă semnat de Petre Iancu.

Odată validat, Traian Băsescu îşi începe cel de-al doilea şi ultimul mandat grevat nu de o carenţă de legitimitate, cum din raţiuni străvezii de auto-apărare ar fi vrut să ne facă să credem adversarul său învins, Mircea Geoană, ci de un handicap politic şi instituţional.

Deşi susţinut de majoritatea românilor, în temeiul promisiunilor sale reformiste, preşedintele continuă să fie izolat. Partidul său nu controlează majoritatea în forul legislativ. Magistraţii îi sunt, în parte, ostili. Iar presa, deşi nominal liberă, continuă să fie în mare parte sub controlul oligarhiei izvorâte din fostele servicii secrete şi structuri comuniste, pentru care orice iniţiativă reformistă echivalează cu debutul apocalipsei.

Impulsul antireformist este motivul personalizării şi înverşunării fără precedent a campaniei electorale pentru scrutinul prezidenţial. Din el a izvorât sursa urii viscerale suscitate de candidatura „dictatorului”, „brutal”, „corupt”, „beţiv” şi „afemeiat” în rândul duşmanilor săi învederaţi. Mânaţi de interese particulare şi materiale evidente, aproape toţi, cu şefii PSD şi PNL în frunte, s-au situat la ani lumină distanţă de orice adversitate politică firească într-o democraţie cât de cât normală.

Mai mult chiar decât triumful lui Băsescu, înfrângerea în alegeri a acestui grup, având în faţă cuplul Antonescu-Geoană, iar în culise o camarilă de politicieni şi oameni de afaceri îmbogăţiţi pe spinarea statului român, a lansat în spaţiul public un semnal clar.

Deşi grav polarizat, electoratul a sfârşit prin a-şi exprima fără echivoc priorităţile. E limpede ce vrea poporul, devreme ce, în ciuda artileriei dezinformative trăgând la foc continuu contra lui Băsescu, majoritatea cetăţenilor a aderat nu la „proiectul Johannis”, cel „pentru liniştea noastră”, ci la cel prezidenţial, de modernizare şi reformare a clasei politice şi a justiţiei. Rămâne ca priorităţile naţiunii, cu totul altele decât în anii 90, să devină şi cele ale statului român, astfel încât, graţie unui executiv adecvat, sistemul să acceadă la o oarecare normalitate democratică. Pe moment partidele învinse din România n-au însă timp de-o treabă grea. Şi nici de evaluarea onestă a mesajului alegătorilor. Fiindcă au devenit scenele obişnuitelor reglăril de conturi postelectorale.

In arene s-au năpustit gladiatori cuprinşi de frenezia vendetei precum Adrian Năstase, şi alţi membri ai eşalonului marginalizat al PSD-ului marca Vanghelie-Hrebenciuc. S-au ivit din ceaţa bătăliei de la Călugăreni cu Înalta Poartă Băsesciană noi fronturi sângeroase în care Geoană, Antonescu şi ai lor duc crâncene lupte de ariergardă spre a salva din faţa viiturii ce speră ei că ar mai putea salva.

Or, cu lideri care nu s-au dat în lături să se alieze cu Vadim şi ceilalţi clovni politici inventaţi după 1989 de securiştii reciclaţi spre a frâna reforma şi decomunizarea, nu se va putea construi în România nimic din ce-şi doreşte cu adevărat electoratul.

Menghina istoriei e necruţătoare. Înainte de a pleca de la Cotroceni, prioritatea lui Băsescu nu va putea fi decât una: marşul sub "Arcul de Triumf", în pas de defilare, spre intrarea în cartea de istorie a unei Românii ce şi-a recăpătat revoluţia confiscată. În acest scop îi mai lipseşte doar majoritatea în parlament. Dar nu orice majoritate. Deşi n-ar fi exclus să-şi procure una, înşelătoare, prin obişnuitul traseism postelectoral, preşedintele are suficientă experienţă ca să ştie că nu va putea clădi pe un teren atât de mlăştinos. Sau numai prin recurs la pragmatism.

Pentru el şi mai cu seamă pentru alegătorii săi, preţul unui eşec ar fi prea dureros. Sau chiar fatal. Prin urmare, odată în plus, nu pare a avea alternativă la a admite că anticipatele sunt, după toate probabilităţile, nu doar răul cel mai mic, ci, în definitiv, singura şansă de soluţie de durată.

Un comentariu:

Riddick spunea...

Dacă nu duce lucrurile spre anticipoate, la anul - suspendare. Şi rase toate şulfele de la PDL care joacă dublu.

Trimiteți un comentariu