intre noi, mexicanii

desi, cu alte ocazii, sint in imposibilitate, "pornita launtric", de a'i mai citi unele articole, din motivatzii diverse ce tzin de stilistica mult prea partizana, iata ca d-l tismaneanu aplica, de data asta, dom' tudorane, o apriga lovitura de palitura unei doamne crucishatoare a literelor (si cifrelor) romunesti.

din ce "s'au luat"?

Cine poarta sombrero? Adrian Nastase, Victor Ponta si mexicanizarea Romaniei
Vladimir Tismaneanu aprilie 30, 2012 Politica & Doctrine, Reactie rapida, Societate/Life

dupa care a urmat:

Marele şoc şi mica groază: mexicanizarea României
de Lelia MUNTEANU
Postat la: 30.04.2012 20:53 Ultima actualizare: 30.04.2012 22:46

Autorul celebrului interviu-fluviu cu Ion Iliescu - „Marele şoc. Din finalul unui secol scurt”, 498 pag. (nu ştiu cât i-a luat să scrie, ştiu cât i-a luat pe urmă, să se explice) – avertizează: USL va aduce mexicanizarea României!

Că o să regretăm PDL în 7 (şepte) luni - se prea poate. Ăsta-i farmecul nostru, aşa am rezistat în istorie, suntem uituci. Că Guvernul Ponta - pe cale să se nască, din zâmbetul sarcastic al Preşedintelui („Ne vedem la Neptun...”) - va fi un dezastru, nu ne mai sperie nimic, nici măcar madam Tatoiu.

Că o să-l pună pe Nastase şef la DNA - mai treacă-meargă, omul a învăţat drumul. Că vine Vanghelie la Droguri şi Condimente – are sens, după ce i-au stins grătarele. Că o să-l instaleze pe Voiculescu la ANAF - plauzibil, e om strângător. Că o să preia doamna Andronescu Ministerul Tragediei – cred, are naturelul simţitor. Că o să ne scoată democraţia din cap, dar şi din manualele alternative - pare o consecinţă logică. Că o să ne: pauperizeze, şomerizeze, emasculeze, termineze - nu-i exclus. Dar să ne mexicanizeze? Nu-mi dau seama dacă merită deranjul.

Mai găsesc ăştia, săptămâna viitoare, când vor ajunge la guvernare, destui bani în buget cât să ne distribuie barem un sombrero de căciulă? Parcă văd că, dacă nu securizează graniţa, fugim toţi în Ucraina, la Reni, ca la El Paso.

Lelia Munteanu este senior editor al ziarului Gândul

d-l tismaneanu reactzioneaza:





Doamna Lelia Munteanu si amintirile anului 1990
Vladimir Tismaneanu mai 1, 2012 Cultura, Politica & Doctrine, Societate/Life 


Inteleg ca in “Gandul” jurnalista Lelia Munteanu se ocupa ironic de textul meu despre mexicanizarea Romaniei. Isi aminteste de volumul “Marele soc”. Face cateva impunsaturi pamfletare (in lipsa de analize serioase, se poarta pamfletul in Romania zilelor noastre). Marturisesc ca nu citesc “Gandul”, dar numele autoarei mi-a sunat cunoscut. Am facut o succinta cautare si am gasit linkul de mai jos. S-au scris atunci, in1990, imunditii absolute, minciuni grosolane, nu foarte diferite de ceea ce se profereaza acum prin “Antene”.

Astept o teza doctorala despre presa romaneasca in acel an teribil. In mod cert, “Adevarul” si redactorii sai in frunte cu unul dintre principalii “intelectuali ai lui Iliescu”, propagandistul fesenist (altminteri notabil hispanist) Darie Novaceanu, nu vor apare in culori roze. Nu faceau decat sa minta, sa minta si sa minta. Alaturi de “colegii” de la “Dimineata”, “Azi” si “Romania Mare”. Alaturi de redactorii si crainicii “Televiziunii Romane Libere” condusa Razvan Theodorescu si Emanuel Valeriu (condusa de Eugen Preda, Radiodifuziunea fost mult mai decenta, nu toata lumea se rinocerizase). Minteau si instigau la ura, repetau mecanic lozincile nascocite de Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Magureanu si Gelu Voican Voiculescu.

In iunie 1990 eram la Bucuresti. Am vazut cu ochii mei barbaria minerilor “indrumati” de securisti, am depus marturie in “22″ (cea mai injurata revista din Romania, alaturi de cotidianul “Romania Libera”, de catre presa fesenista in frunte cu “Adevarul”, unde doamna Munteanu era redactor), in “Christian Science Monitor” si in “The New Republic”. L-am vizitat pe Marian Munteanu la Spitalul de Urgenta. Fusese batut bestial, ca si fratele sau Bogdan. Spre deosebire de doamna Lelia Munteanu, eu nu am nimic de regretat din ce-am scris atunci. Nu am participat niciodata la ponegrirea victimelor, nu am scris texte care sa poata indemna la linsaj. Cum nu regret nici ce-am scris pe subiectul mexicanizarii. Tout au contraire.



fug sa accesez pagina de pe "historia":


Secretele Mineriadelor: Confesiunile unei „drogate“ şi regretele Leliei Munteanu
 Autor: Cosmin Turcu, Mihai Voinea

Mioara Popinceanu, la două decenii după ce a fost bătută de mineri şi înfierată de „Adevărul“

Bătută de mineri şi terfelită în presă de ziarişti de la „Adevărul“, printre care şi Lelia Munteanu, profesoara Mioara Popinceanu a plecat din ţară în iulie 1990. În 1990, „Adevărul“ a scris despre Mioara Popinceanu că era o drogată. După 20 de ani, Lelia Munteanu mărturiseşte că a regretat întotdeauna acel „text sinistru“.

După ce Ion Iliescu le ţinuse un discurs extrem de motivant şi îi însărcinase, în zorii zilei de 14 iunie 1990, să se îndrepte spre Piaţa Universităţii „pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră", minerii au pus stăpânire pe zona centrală a Bucureştiului. Ortacii au snopit în bătaie orice trecător care li se părea suspect şi care corespundea instigărilor făcute la acea vreme de presa fidelă regimului Iliescu, în frunte cu „Adevărul".

Moartea dreptăţii

O haină la modă, o pereche de ochelari, o frizură uşor rebelă şi un cuvânt nepotrivit se puteau întoarce împotriva ta, ca un bumerang necruţător. Raţionalul dispăruse de pe străzile Bucureştiului în ziua de 14 iunie 1990. Şi nici nu putea fi altfel când mii de ortaci ieşiţi direct din şut veniseră în Capitală îndoctrinaţi cu ideea că „elemente fasciste" extrem de periculoase sunt aproape să pună stăpânire pe ţara proaspăt eliberată de ceauşism. Mioara Popinceanu (53 de ani) este una dintre sutele de persoane căzute în ghearele minerilor în timp ce mergea pe stradă în dimineţa zilei de 14 iunie 1990, îndreptându-se spre serviciu.

„În jurul orei 11.00, mă îndreptam către şcoala unde eram profesoară de engleză. Pe drum am vrut să iau ziarul «Dreptatea» de la un chioşc, dar mi s-a spus că publicaţia fusese desfiinţată. În acel moment, am văzut agitaţie în sediul Partidului Ţărănesc de peste drum. Minerii devastau clădirea", îşi aminteşte Mioara.

Un om salvează o viaţă

„Dreptatea" era ziarul de casă al Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ), una dintre puţinele publicaţii care criticau făţiş Frontul Salvării Naţionale (FSN). Femeia şi-a dat seama prea târziu că în acele zile orice cuvânt care avea vreo legătură cu Opoziţia era ca o parolă care chema moartea. „Câţiva mineri au auzit când am întrebat la chioşc şi unul dintre ei a strigat că sunt de la ziarul «Dreptatea». Atunci au tăbărât pe mine şi m-au lovit cu pumnii, cu picioarele şi cu bâtele.

Pe certificatul medico-legal au fost consemnate 28 de lovituri. Mai toţi miroseau a băutură şi erau foarte murdari. Când vedeau că cineva este luat la bătaie, acolo se duceau mai mulţi, în haită. Însă nu toţi minerii loveau cu bâta, numai o parte dintre ei ştiau să bată, dar aveau o precizie fantastică", povesteşte Mioara Popinceanu. Profesoara de engleză a fost salvată de un bărbat pe care nu l-a mai văzut niciodată.

„Nu ştiu de unde a apărut. Era un individ îmbrăcat civil, dar în faţa minerilor s-a legitimat poliţist şi a reuşit să mă scoată din mâinile lor şi să mă ducă la Poliţia Capitalei. Pe drum am trecut prin mai multe cordoane de mineri care dădeau şi în mine, şi în el. Cred că dacă nu era acel om nu aş fi scăpat vie de acolo. El mi-a salvat viaţa, dar nu l-am mai văzut niciodată ca să-i mulţumesc", se confesează femeia.

„Olandezii întrebau dacă suntem colonie"

Evenimentele din iunie 1990 au avut urmări ireversibile pentru o mulţime de români. „Era o panică generală. Mii de oameni au solicitat viză ca să plece din ţară. În iulie 1990 am primit viză să plec în Olanda. Pot să vă spun că am plecat de frică! La fel ca şi alte zeci de persoane pe care le cunoşteam! Era clar că acţiunea minerilor fusese una premeditată şi că ţi se putea întâmpla orice.

Nu se schimbase nimic, era la fel ca în comunism. După ce am fost bătută de mineri, primeam tot timpul telefoane în care nişte voci de bărbaţi mă ameninţau în toate felurile. Nu am mai rezistat şi am hotărât să emigrez. Atunci au plecat foarte mulţi oameni din ţară, toţi intelectuali", rememorează Mioara Popinceanu.

Aceasta a primit rezidenţă în „Ţara lalelelor", iar după cinci ani i s-a acordat şi cetăţenia olandeză. „Oamenii de acolo nu ştiau mai nimic de România. Mă întrebau dacă e colonie sau avem limbă proprie. Erau însă şocaţi de ceea ce vedeau la televizor despre Mineriadă.

Acolo am văzut imagini nedifuzate în România, cu o femeie gravidă care a fost bătută fără milă de mineri în faţă la Teatrul Naţional! După aşa o grozăvie, pot spune că eu am scăpat uşor", este de părere Mioara.

După 11 ani de stat printre străini, femeia a revenit în ţară, dar şi-a pierdut posibilitatea de a profesa limba engleză. Mioara Popinceanu locuieşte în prezent la Iaşi şi îşi câştigă existenţa oferind meditaţii. „M-am întors în România după ce am divorţat. Este groaznic ce am găsit aici, dar este ţara mea. Cei care ar fi trebuit să plătească pentru ce s-a întâmplat în iunie 1990 sunt acum bine-mersi. Iliescu şi Roman sunt principalii vinovaţi pentru acea Mineriadă şi toţi cei din anturajul lor, dar nimeni nu îi trage la răspundere", ne-a spus Mioara.



Lelia Munteanu, fostă jurnalistă la „Adevărul": „Am greşit cumplit!"


Lelia Munteanu a regretat mereu ce a scris în 1990. Cristian Tudor Popescu - niciodată

Lelia Munteanu, co-autoare a articolului „Îndemn venit din cavernă", este astăzi o cunoscută editorialistă. Semnează în cotidianul „Gândul". A refuzat iniţial o discuţie, motivând că nu îi place să acorde interviuri, dar a acceptat până la urmă să răspundă scurt câtorva întrebări legate de articolul pe care l-a scris în 1990 şi de abordările ziarului la care lucra în acea vreme.

„Adevărul": Cum aţi intrat în presă şi de ce la „Adevărul"?

Lelia Munteanu: Asta mă întreb şi eu, de 20 de ani: cum am ajuns în presă? Şi de ce, după ce am plecat, m-am întors.

În 1990 eraţi jurnalistă la ziarul care îl susţinea în mod făţiş pe Ion Iliescu. Ce părere aveţi acum despre politica editorială a ziarului la care lucraţi cu 20 de ani în urmă?

Atunci, în perioada aia crâncenă, n-am putut să mă detaşez, să iau distanţă pentru judecăţi de valoare. Acum e târziu. E ca în cântecul cu vrabia: „Ce-ai omorât, omorât rămâne". În toamna lui '90 am plecat de la „Adevărul", m-am autoexilat în bibliotecă şi, vreme de vreo patru ani, „am ieşit din istorie". N-am mai citit ziare, larma străzii n-a mai ajuns până la mine. M-am întors când „Adevărul" devenise, în sfârşit, un ziar, nu o foaie de propagandă.

„Adevărul" a publicat în perioada aprilie-iunie 1990 o serie de intoxicări despre fenomenul „Piaţa Universităţii" şi Mineriadă. Ce părere aveaţi atunci despre respectivele relatări? Ce părere aveţi acum?

Crâncene vremuri! Fireşte că, între timp, imaginea mea despre fenomenul „Piaţa Universităţii" s-a nuanţat, s-a curăţat mult. Relatările de atunci? Un meşteşug de propagandă primitivă. Unii le făceau (probabil) la ordin, alţii din prostie. Mă număr printre cei din urmă, dar prostia şi confuzia nu sunt niciodată circumstanţe atenuante.

În „Adevărul" din 15 iunie 1990 aţi semnat articolul „Îndemn venit din cavernă", în care îi înfieraţi pe cei bătuţi de mineri în acele zile. În articol apare o doamnă pe nume Popinceanu, profesoară de engleză, despre care aţi scris că era drogată. Ce i-aţi spune acestei femei acum?

Sinistru text! E şi semnătura mea acolo - mi-l asum. Un articol sinistru şi din perspectiva de atunci, şi din perspectiva de acum. Asta i-aş spune şi doamnei profesor.

În 1990 ştiaţi cum arată drogurile şi un om drogat?

Întrebările au noima lor. Le-aş pune şi eu cuiva care debitează idioţiile din articol.

V-aţi gândit să scrieţi că aţi greşit atunci?

N-am obosit să spun, de atunci, că am greşit cumplit! Am şi scris-o.

Cum vă raportaţi la articolele dumneavoastră din 1990?


Textele din '90? N-am curajul să le recitesc.

Ce credeţi astăzi despre tânăra ziaristă Lelia Munteanu?

N-aţi vrea să ştiţi. De altfel, nici cu Lelia Munteanu de acum nu mă împac totdeauna.

Ce părere aveţi, după două decenii, despre fenomenul „Piaţa Universităţii" şi Mineriada din iunie 1990?

Fenomenul „Piaţa Universităţii" trebuia să se întâmple. Mineriadele au fost un coşmar al libertăţii, inclusiv un coşmar al libertăţii presei.

Care era atmosfera generală în redacţia ziarului „Adevărul"?

Atmosfera generală de la „Adevărul" din 1990? De confuzie profundă.

Cum vedeaţi ziarul „România liberă", principala publicaţie de opoziţie? Exista vreo percepţie asupra ideii de concurenţă?

Nu cred că ideea de concurenţă, în sensul ei pur, ne aşeza pe baricade diferite, pe noi, cei de la „Adevărul", şi „România liberă". Mai degrabă schisma din societatea românească ne asmuţise unii împotriva altora.

Cum reacţiona conducerea ziarului „Adevărul" dacă refuzai să scrii un articol pro-putere? Au fost asemenea cazuri?

Nu-i relevant cum reacţiona conducerea ziarului. Un alt mecanism e important: cum reacţiona propria conştiinţă în faţa unei realităţi pentru care n-aveai totdeauna - la timp, contracronometru - repere de judecată.

La 20 mai 1990, ziua alegerilor, ziarul „Adevărul" a publicat o primă pagină albă pe care era scris sloganul FSN - „Avem nevoie de linişte, oameni buni!". Ce spuneţi despre această abordare?

Astăzi înţeleg că prea multă linişte strică şi că, atunci, de orice altceva ar fi fost nevoie.

„O isterică" în slujba lui Ion Raţiu

În 1990, presa era în mare parte subjugată puterii, recurgând la manipulări şi instigări. Aşa se face că o simplă profesoară de engleză linşată de ortaci a fost prezentată în ziarul „Adevărul" (cu o echipă formată la acea vreme aproape în exclusivitate din foşti ziarişti de la „Scînteia) drept o drogată isterică.

„Când eram la Poliţia Capitalei, alături de alţi oameni bătuţi de mineri, a venit un ziarist la mine, părea binevoitor. M-a întrebat unde, cum şi cine m-a lovit în aşa hal. A doua zi am avut un şoc. În ziar a apărut că am fost bătută de mineri pentru că aş fi prins o femeie de păr şi i-aş fi urlat că toate astea se întâmplă din cauză că nu l-am votat pe Raţiu. Au scris că sunt drogată, deşi eu nu văzusem droguri în viaţa mea", povesteşte Mioara Popinceanu.

Articolul menţionat se numea „Îndemn venit din cavernă" şi includea pe scurt povestea mai multor victime ale descinderii minerilor în Capitală. Toate erau prezentate într-o lumină negativă, ca şi cum ar fi reprezentat nişte pericole pe care ortacii n-au făcut decât să le anihileze. Despre Mioara Popinceanu s-a scris aşa: „Profesoara de engleză Popinceanu Maria a fost culeasă din Piaţa Universităţii. E drogată. Ţipă isteric: «Arestaţi o femeie nevinovată cu copil mic acasă?». Ştef Maria depune mărturie de trecător: «A sărit la mine cu unghiile. M-a tras şi de păr. Răcnea ca şi acum: Vedeţi unde am ajuns dacă nu l-aţi votat pe Raţiu?»".

Articolul decisiv

Mioara Popinceanu spune că nu a existat nicio Maria Ştef care să depună „mărturie de trecător" şi că nu văzuse niciodată droguri. „Acel articol m-a determinat mai mult decât bătaia pe care o încasasem să mă interesez cum pot pleca din ţară. Pentru mine era clar că Iliescu şi FSN controlează totul, că toată lumea e manipulată şi că ţi se poate înscena orice din moment ce în presă apar asemenea grozăvii", mărturiseşte femeia de 53 de ani.
Articolul „Îndemn venit din cavernă", apărut pe 15 iunie 1990 în „Adevărul", era semnat de Mircea Bunea şi Lelia Munteanu. „Ar trebui să le fie ruşine! E greu de exprimat în cuvinte cât de mult m-a marcat ceea ce a apărut atunci în ziar despre mine", a comentat Mioara.

aloooo, breee, n'atzi putea incerca si o "afganistizare", pina n'o mai raminea chiatra pe chiatra?