vighi

Woodstock care va fi să rămână în viitorime precum Capela Sixtină

Posted by Daniel Vighi in Didactica, creaţie literară

Ploaia şi tânguirea de pe urmă a lui Fender Stratocaster în Star Spangled Banner, în mlaştinile acelei catedrale de sunete din neuitatul Woodstock care va fi să rămână în viitorime precum Capela Sixtină, precum bătrânele piramide, precum vârful muntelui din care Moise a primit tablele legii. Capodoperă de sunete, de simţire întrolaltă: iubire, iubire şi iarăşi iubire cu fraţii pletoşi, cu surorile cu fuste colorate, cu ucenicii clanurilor cherokee, a slăbănogilor din templele budiste pline de căcăreze de şobolani sfinţi, şi prăpădita de ghitară Fender Stratocaster seria L de care nu-şi aminteşte mai nimic. Au fost multe în anii ăştia în mâinile lui, prea multe şi nu s-a grăbit să facă din ele neapărat lucruri doar ale sale, cu toate că vîslea împreună cu ele în singurătatea din mijlocul mulţimilor care-l urmăreau cu sufletul la gură de parcă toţi, chiar toţi, îl urmau prin pustiurile sunetelor ghitării, ca prin canioane şi văi pe care nu le-a văzut nimeni niciodată şi nici nu există cu adevărat undeva pe faţa pământului, şi el, şi Fender-ul lui seria L din anii şaizeci le-a creat, el este, era mai ieri, The Big One, mai ieri fusese, de-acu e gata, aventura s-a încheiat, e deja 17 septembrie 1970, se lasă seara şi se isprăveşte o lume, se trage cortina. Stai, drace, uite că i se ia vălul de pe ochi, ia te uită: vede clar cum e treaba, a primit de la Al cea dintâi ghitară. „Ia-o, James, e a ta, vezi ce faci cu ea“, aşa i-a spus posacul, şi Lucille murise de ceva vreme, erau ei, Nora, Leon, mătuşa Dolores Hall, sora lui Lucille, şi atunci, în acele vremi îndepărtate era şi colorata Danelectro Silverston, frumuseţea sa de culoarea vişinei din pomul de lângă pridvorul Norei, în timpurile primei copilării când dibuia ritmuri pe armonică. Prima sa iubire a botezat prima sa ghitară electrică: i-a spus Bettie Jeane. A boit-o în cârmîz şi a scris pe ea numele fetiţei. Hei, îţi aminteşti, măi băiete, de Bettie, tocmai mă întorsesem din armată, mama ta mai era prin sanatoriu, călăul Williams cu care s-a încurcat ea stătea unde-i era locul: în puşcărie; tu aveai, James Marshall, patru ani atunci; se isprăvise de un an măcelul, când te-am rebotezat în Domnul şi ţi-am schimbat numele din Johnny Allen Hendrix, născut din mila Domnului la Seattle, în James Marshall, născut tot acolo, asta chiar nu se mai putea schimba. Un nume nou, James, înseamnă o altă viaţă. La urmaşii celor şapte petale ale rozei din Smoky Mountains numele e totul, el îţi hotărăşte destinul, aşa că te-am rebotezat, băiete, am vrut să fi altul şi să apuci pe căi noi, să ajungi ceva în pişichera asta de viaţă, să fi un respectabil burghez cu ditamai limuzina la uşă, numai că nu a fost să fie aşa, adu-ţi aminte James, băiete, cum a fost să fie treaba cu numele, adu-ţi aminte de chestia aia a voastră căreia i-aţi zis Jimmy James & The Blue Flames, trupa pe care ai încropit-o după ce ai scăpat de la 101 paraşutişti, pe când cântaţi voi în puchinosul Greenwich Village, la cafeneaua Wha? Acolo a început noua ta viaţă, şi noul tău nume, că te-a găsit Chas Chandler şi te-a cărat cu el aici unde eşti acum, înainte de a-ţi încheia socotelile pe lumea asta. Prin Londra te-a purtat Chandler de la The Animals şi ţi-a schimbat numele pe când eraţi în avion, îţi aduci aminte, James, ţi-a spus Jimi, şi de acolo a început totul, ţi s-a schimbat din nou şi pentru cea din urmă oară destinul, ai devenit Jimi, asta ai devenit şi nu ştiu dacă eşti mulţumit cu treaba asta.