De ce sunt americanii atât de solidari între ei ? Nu seamănă unul cu altul nici dacă îi vopseşti! Vorbesc toate limbile pământului şi alcătuiesc un amalgam ameţitor de civilizaţii. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în materie de credinţe religioase, nici Dumnezeu nu le mai ţine socoteala. Şi, totuşi, tragedia americană făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă. N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata sau serviciile secrete că reprezintă o adunătură de neisprăviţi. N-a sărit nimeni să-şi scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit nimeni pe străzile vecine să caşte gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge şi s-au oferit ca voluntari. După primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde, punându-şi tricouri, şepci şi cravate în culorile drapelului naţional. Au fixat steaguri pe clădiri şi pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc şi în fiecare automobile trece un ministru sau preşedintele. Si cu orice prilej au în cântecul lor tradiţional: “God Bless America!”. Mut ca bolovanul, am urmărit concertul de binefacere, difuzat sâmbătă. O dată, de două ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood şi câţi au mai fost şi pe care nici un film şi nici o casă de producţie nu i-a putut aduna vreodată la un loc. Spiritul americanilor de solidaritate i-a transformat într-un cor. Cor e puţin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fără riscul de a se împiedica în cuvinte şi sunete, se auzea măreţ şi inconfundabil în acest spectacol de binefacere. Nu ştiu cum Dumnezeu toată această cântare obsedantă a Americii nu suna nici dogit, nici naţionalist, nici ostentativ! Te făcea să mori de ciudă că nu eşti în stare să-ţi cânţi şi tu ţara, fără a fi socotit şovin, ridicol sau suspect de cine ştie ce interese meschine. Ore întregi am urmărit transmisia în direct şi reluarea reluării, ascultând povestea celui care a coborât o sută de etaje cu o femeie într-un scaun cu rotile, fără să ştie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a bătut cu teroriştii şi a împiedicat avionul căzut în Pennsylvania să se pulverizeze într-o ţintă, omorând alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuşeau ei să se incline în faţa unui semen ? Pe nesimţite, cu fiecare cuvânt şi notă muzicală, amintirea unore se coagula într-un mit modern al eroilor tragici. Şi cu fiecare apel telefonic se adunau milioane şi milioane de dolari într-o colectă menită a recompense nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumpărat cu nimic. Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-un asemenea “hal”? Pământul acela ? Istoria lor galopantă ? Puterea economică ? Banul ? Ore întregi am încercat să găsesc un răspuns, fredonând melodii şi îngânând propoziţii ce riscă să sune a locuri commune. Le-am întors pe toate feţele, dar n-am putut trece de o idee. Numai librtatea poate face asemenea minuni!
intre timp am aflat ca americanii sint intr'o mare galeata plina cu rahat, traindu'si ultimele clipe de maretzie cu mina intinsa la baetzeii aia cu ochii oblici, pe care tot ei i'au facut sa fie ceea ce sint azi.
pe linga ca'i consideram "cei mai prosti oameni din lume", pe ei si pe conducatorii lor indiferent de culoare politica, cu creerii plutidu'le'n osinza macdonalds-urilor modificate genetic, continuam sa ne programam cumintzi pe listele de obtzinere a vizelor, n'are prea mare importantza forma, enervatzi la maximum ca acolo nu'i in vigoare, decit in mult prea mica masura, procedura romuneasca de "descurcareala", adica or prea-cunoscutu' pecere, pile... etc! sau de usa deschisa cu picioru', atunci cind avem miinile ocupate cu diverse "atentzii".
tot asa, ne straduim mereu sa fim in trenduri, cu ultimele gadgeturi produse in muribunda economie americana, acolo unde nu pridideste sa se 'nghesuie crema cremei intelighentzilor din toata lumea, nu numa' din lumea a treia bis, unde cu multa glorie ne cantonaram noi.
ii cainam, da' tot p'acolo ne'am vedea duse progeniturile, daca le'am avea, si daca ne'ar tzine punga, macar sa'si umfle plaminii cu aeru' campusurilor lor bintuite de criminali in serie, iar, in lipsa, ne benoclam la sub-produsele culturii lor decrepite, fie ca's sub forma 3D, ca cu cititu'i mai greu, lasindu'i pe mizerabilistii nostri, cistigatori de premii, cu salile goale.
si pentru ca tot e momentu' astral al reintroducerii cintatului solemn al imnului natzional, in fiecare dimineatza, initziativa ce'mi trezeste amintiri dizgratzioase, nu stiu daca pentru ca "trei culori" era un imn "antipatic", sau pentru ca realitatea acelor ani nu avea nimic inaltzator de cintat, lucru ce nu cre' ca s'a schimbat in prea mare masura odata cu "desteapta'te romune", nu pot sa ma'ntreb: oare americanii d'aia's asa de vizibil mişcatzi de intonarea imnului lor, pentru ca cineva'i sileste sa mormaie, indiferent ca au chef sau voce, şi pe nepişete, versurile imnului?
da' oare o fac, ca nu stiu?!
sint de acord, din aceste considerente, plus altele care ne fac sa purtam fara nici un complex slipuri si alte desuuri cu steagu' american pe ele, ca in fiecare dimineatza sa fie cintat de catre copiii nostri imnu' american!
america, te iubim, ca ca tine vrem sa fim!
sper ca asta'i motivu' deplasarii diktatorului local pina'n capitala imperialismului in putrefactzie, ca altfel ce motiv ar fi avut sa'i treaca supararea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu