de ce nu'l admiram pe srs ?

Alex Ștefănescu: Jurnal secret (9)

25 octombrie 2010. Acasă la Sorin Roșca-Stănescu, pe malul Lacului Snagov. Un paradis făcut de (un) om pe pământ. Sau, în termeni laici, un parc prietenos, fără nimic indiferent-solemn, cum sunt cele mai multe parcuri. Poți, deopotrivă, să-l vizitezi și să-l locuiești.


Poți să stai pe una dintre băncile din lemn exotic, aduse de peste mări și țări, și să privești lacul, dar poți și să dormi în iarbă, mângâiat delicat de soarele de toamnă. Livadă, grădină de zarzavat, volieră (înaltă cât catargul unei corăbii și plină de păsări care nu se simt captive și ciripesc voioase, pentru că au spațiu unde să zboare), țarc cu căprițe grațioase și prostuțe (posibile vedete TV), bazin cu pești mari, spectaculos colorați, originari din mările Japoniei, câini dintre cei mai diferiți, unii calmi și gânditori, alții zglobii, ocol cu iepurași (dau mereu din buze și îți creează impresia că își spun ceva lor înșiși), debarcader, șalupă care abia așteaptă ca stăpânul ei să învârtă cheia de contact pentru ca să țâșnească în larg. Casa propriu-zisă, cu pilaștri oblici și pereți uriași vitrați, pare desprinsă dintr-un film SF. A fost proiectată de Dinu Patriciu însuși, care, înainte de orice altceva, este arhitect. Dormitorul conjugal are tavanul transparent. Întinși, noaptea, în pat, soții pot vedea cerul înstelat (și, eventual, avionul din care Traian Băsescu le face semne cu mâna).

O surpriză frumoasă: soția lui Sorin Roșca-Stănescu, Steluța Danciu (poreclită cu tandrețe Zexe), admirată de mine, de mult, de la distanță, pentru fotografiile ei artistice (nu i-am fost prezentat niciodată până acum), se bucură că are un musafir, se bucură spontan, nu din politețe, deși vizita mea nu fusese anunțată.

Sorin Roșca-Stănescu îmi arată entuziast desenele făcute de copiii săi, fiecare de câțiva anișori, pe care le-a înrămat și expus. Sunt mai bune, o spun cu toată responsabilitatea, decât tablourile unora dintre membrii Uniunii Artiștilor Plastici. La apariția copiilor în cameră, tatăl se bucură (mai copilăros decât ei), îi ia în brațe, în antrenează în conversații energic ritmate, ca niște partide de ping-pong.

Mă uit mai atent decât altădată la Sorin Roșca-Stănescu. A pus, de-a lungul vieții, sute de oameni în mișcare, a creat o mică lume pe malul Lacului Snagov, crește doi copii, lansează chiar în aceste zile în spațiul virtual o editură, o librărie, ziare și reviste (un megaportal echivalent cu un trust de presă) pentru a împlini un vis al soției lui.

Și totuși nimeni, nimeni, nimeni nu mi-a vorbit vreodată cu admirație despre el. Ce a secat, oare, în sufletele noastre, ale românilor, făcându-ne incapabili să mai admirăm?