ungureanul & raspopescul

Încă de la răul început al presei noastre post-comuniste, Cristian Tudor Popescu s-a autoproclamat Ministrul Justiției Populare Scrise, Vorbite și Scrîșnite. Nervii corecționali ai lui Cristian Tudor Popescu au făcut carieră. La început, în poala maternă a complexului FSN-IMGB-Miron C. Editorialele detunate de Cristian Tudor Popescu în Adevărul au rupt-o cu gîndirea, într-un moment în care a gîndi era un act straniu, nepatriotic și reeducabil cu bîta și lanțul mineresc. Un citat minor, din fluxul editorial al lunii ’90:

"Că pe 13 iunie a avut loc în Bucuresti o tentativă de lovitura de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decată decît în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosul sălbăticiei și fricii care pluteau în aer. E lesne de înțeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, și mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în intreaga țară. Ceea ce s-a întîmplat a doua zi în București, începînd cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atît de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Aceasta reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic."

Așa arăta curajul celui ce avea să proiecteze, fără încetare, în cei 20 de ani ce au urmat, imaginea unui caracter aspru și drept, de condeier neclintit, la intersecția între Gorki și Hemingway. După proba jenantă din mai-iunie ’90, caracterul editorialistului n-a mai fost testat de încercări la fel de dramatice. Nici nu era nevoie. Editorialistul-magistrat le-a fabricat singur. Apocalipsul cotidian, minciuna, ticăloșia și ticăloșii au devenit specialitatea și boala profesională a autorului. Evident, România deține zăcăminte inepuizabile în materie. Acolo unde fiecare palmă de pămînt e însoțită de o palmă pe fața bunei creșteri și a vieții curate, ziaristul trebuie să scrie. Cum s-ar zice, dacă țara o cere, ziaristul trebuie s-o facă. Ziaristul trebuie să fie impopular în propria lui țară, dacă propria lui țară e urîtă și strîmbă. Dar Cristian Tudor Popescu nu vrea să fie impopular. Vrea să fie vizibil. Nu atît el, cît el și furia lui. Critica lui Cristian Tudor Popescu a fost demult înlocuită de obligația urii. Iar ura și căutătura de karatist itinerant ale lui Cristian Tudor Popescu vin dintr-o confuzie nerezolvată: putere sau putere?
Ziaristul care spintecă din priviri, editoriale și interviuri caută recunoașterea, înainte de a atinge înțelegerea. Iar cea mai simplă formă de acces la recunoaștere e intimidarea. Lovește și, mai ales, lovește primul. Lovește necontenit în dușmanii de care faci rost cu înfrigurare și lumea te va citi sau asculta fără să se dumirească dar luîndu-ți seama cu teamă. Tirania opiniei naște ziariști răi și cititori tăcuți.
Publicat de Traian Ungureanu - TRU la 11:04 PM - 28 noiembrie 2010