ÎNCREMENITOR ȘI CRIMINAL: un moralist paranoic, gata să'și otrăvească, pardon, coledgii, în '990, toamna!

O poveste cu cafea, cola și vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă


de GABRIEL LIICEANU
92 afisari | 1 comentariu

Iată-mă, aşadar, revenit în biroul meu. În aceeaşi dimineaţă mi-a telefonat Petre Roman, cu o voce viril-catifelată – era prim-ministru atunci –, vrând să se asigure, vezi Doamne, că invadarea sediului Humanitas din luna iunie nu avusese urmări grave. Apoi, puţin după aceea, îmi telefonează Andrei Pleşu (era ministru al Culturii), spunându-mi că Măgureanu voia să ştie dacă mă poate suna şi dacă – Pleşu ce credea? – voi răspunde sau nu la telefon. „Am spus că eşti un om civilizat şi că n-am nicio îndoială că o vei face.“ Mă sună. Mă întreabă dacă am putea sta de vorbă şi unde anume: la el la birou? Sau la sediul Editurii Humanitas? M-am gândit că e mai bine ca directorul SRI să nu apară la Casa Scânteii şi nici în editura proaspăt vandalizată. „– Prefer să vin eu“, i-am spus, „şi, dacă se poate, împreună cu domnul Pleşu“. Voiam, pe de o parte, profitând de ocazie, să-i cer manuscrisele Noi­ca pe care Securitatea le confiscase la ares­tarea din 1958 (mai cu seamă corespondenţa cu Cioran din perioada 1948–1958, „cele mai frumoase pagini pe care le-am scris vreodată“, după cum îmi declarase Cioran la Paris). Eram curios, pe de altă parte, să ştiu cum va împacheta povestea cu mineriada din iunie. Și, în fond, ce voia de la mine. A doua zi, o maşină a editurii pătrundea în curtea sediului SRI din preajma străzii Povernei, în timp ce o poartă metalică uriaşă se închidea cu zuruit mare în urma noastră.

Înainte de a intra în biroul lui Mă­gureanu, îi spun lui Andrei:

„– Fii atent, dacă ne dă cafea sau orice altceva, eu nu beau.“ „– Ce, ai înnebunit?“ apucă să-mi arunce Andrei şi intrăm. M-a izbit faptul că, văzut din profil, chipul lui Mă­gureanu, cu nasul răscroit în sus, te trimitea cu gândul la un cap de răţoi. Poate și pentru că avea un costum culoarea oului de rață. Și ac auriu la cravata albastră. Extrem de curtenitor, ne întreabă dacă bem o cafea. „– Hait!“, îmi zic. Apoi tușesc, îmi dreg vocea și răspund:

„– Nu, mul­­ţumesc, tocmai am băut la birou“. „– Trei cola atunci“, spune Măgureanu către fata care aştepta în uşă. Îl privesc sem­nificativ pe Andrei, care-mi face semn discret că nu sunt în toate minţile.

„– Ne pare rău, începe Măgureanu, de cele întâmplate în iunie şi aş dori să vă spun, domnule Liiceanu, că ţara asta are nevoie acum de intelectuali care să se angajeze şi să pună umărul la schimbare. Uitaţi, am aici o carte...“

Şi se scoală de pe scaun îndreptându-se spre o bibliotecă. În timp ce deschide vitrina pentru a lua cartea, schimb repede paharul meu de cola cu al lui şi beau însetat. Pleşu mă priveşte cu ochi mari. Domnul director al SRI se întoarce la masă cu cartea, se aşază şi discuţia continuă. Aştept, relaxat de-acum, ca, la rândul lui, să bea. Dar nu se întâmplă nimic: paharul cu cola din dreptul lui Măgureanu rămâne neatins! Simt cum neliniștea crește în mi­ne. „– El de ce nu bea?“ îl întreb agasat pe Pleşu, când Măgureanu se ridică şi iese o clipă din birou. „– Pentru că e profesionist, îmi şopteşte Pleşu. Pesemne că toate paharele sunt otrăvite, dar el ori­cum nu se atinge de al lui. Înțelegi? E, la scenariul ăsta nu te-ai gândit...“ Într-adevăr, nu mă gândisem. „– Crezi că murim până diseară? îl întreb. Hai să ne cărăm mai repede de aici, pentru că aş prefera să mor acasă.“ I-am smuls lui Măgureanu, înainte de a pleca, promisiunea că va căuta în arhive manuscrisele Noica. Dar nu prea îmi mai ardea de nimic.

Până seara mi-am urmărit cu atenţie toate miş­­cările peristaltice, reproşându-mi amarnic că varianta cu Măgureanu care ar fi putut să lase paharul ne­atins îmi scăpase total din vedere. Şi-apoi, de ce Dumnezeu alesesem să mergem noi acolo? Ar fi fost mai bine să vină el la editură. Dar nici până seara, nici a doua zi, nimic nu s-a revoltat în viscerele mele. Către prânz – trecuseră de-acum 24 de ore – mi-am luat temperatura. Era normală. Se părea că scă­pasem cu viaţă...

Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins.