curatzenia "de dupa pasti" efectuata la trei co(tro)ceni ma cam lasa prada reveriei dilematicoase: oare pe cin' o sa aduca diktachioru' in locu' lu lazaroa si avramescu?
doi antipatici "de servici", dintre care unu' fusese dat in git de doamna AMP ca n'a avut niciodata servici 'nainte d'a fi cooptat de basea...
bine am ajuns ! cu un corutz mult mai "progresist" decit majoritatea ruminilor de stirpe daca (dac' s'o alege prafu !), inchinatori la sfintu' asteapta (penzia de handicapat). daca tot e cald afara, si tot am scos alte motive de 'nervare din meniu' zilnic, iata ca m'am lasat captivat de niste zece minutzele de o noo editzie, revazuta si adaugita, din "invatzaturile lu'... catre fiu' sau...", in care nea_goe corutz il face in fatza prostituat pe discipolu' sau raton, printre diverse basme cu esstraterestri humanoizi si tras popi de barba.
si pen' ca sintetzi, daca sintetzi, sufitzient de finutzi sa nu va uitatzi la otv, il completez pe corutz cu un alt antipatic... e muuult mai dixtractiv decit sa va tocatzi nervii, iar, cu filmuletze trucate ! Preşedintele cu Broscuţă Cătălin Avramescu Există de-adevăratelea. Îl găsiţi într-o suburbie a Capitalei. Trăieşte într-o gospodărie modestă care aparţine soţiei sale şi unde cultivă legume şi flori. Merge pe motoretă şi discută cu vecinii, aşa cum făcea şi înainte să fie ales Preşedinte. Are un stil de viaţă spartan, umblă fără cravată, nu are datorii şi nici conturi grase. Îşi donează cea mai mare parte a salariului unui program care îşi propune să facă locuinţe pentru săraci. În declaraţia sa de avere este trecut doar un Volkswagen Broscuţă vechi. Ar fi cam dificil să îl întâlnim pentru că ţara sa se află în emisfera sudică, pe cealaltă parte a globului. E vorba de José Mujica, ales, în 2009, Preşedinte al Republicii Orientale a Uruguay-ului. Am ales să vă spun ceva despre cazul domnului Mujica pentru că el ne ajută să vedem unde se plasează Stânga din ţara noastră. José Mujica a avut o tinereţe agitată. A fost membru într-o mişcare stângistă de gherilă, Tupamaros, care îi jefuia pe cei bogaţi pentru a da bani săracilor. A luptat împotriva regimului militar, a fost împuşcat de 6 ori şi a făcut 14 ani de puşcărie. Stângiştii de la noi au avut o viaţă dulce. Cei mai în vârstă au fost secretari judeţeni sau, cel puţin, de întreprindere. Şoferul le aducea acasă pachetul de la Comaliment, umplut cu salam de Sibiu, cafea şi caşcaval afumat. Locuiau şi locuiesc în Primăverii. Cei mai tineri au prins doar vremurile capitaliste. Au colecţii de maşini şi vile de vacanţă. Se afişează, satisfăcuţi, în compania miliardarilor, la câte o vânătoare cu gonaci. Se consideră oameni "din popor", fireşte, pentru că averile lor se măsoară doar în milioane. Multe milioane. Domnul Mujica s-a schimbat. Se consideră un pragmatist. "Sunt o pisică sălbatică trecută la vegetarianism", declara el recent. Un lucru dificil într-o ţară cu cel mai mare consum de carne de vită din lume, alături de Argentina. Politicile economice ale lui Mujica sunt mai degrabă neo-liberale. A fi de Stânga, pentru el, este, de fapt, o atitudine morală. Preşedinte al unei ţări catolice, a anunţat deja că va semna o lege ce autorizeză avorturile, dacă Adunarea o va vota. Stângiştii de la noi ştiu cine este inamicul de clasă. Au decis că vor izgoni Fondul Monetar Internaţional şi vor impune impozitul progresiv. Vor acorda ajutoare sociale, democratic, tuturor. Şi celor care cresc găini în bătătură, şi orbilor care conduc Mercedes-uri. În România, oficial, Stânga-Caviar a fost la putere 11 ani din ultimii 20, la care se mai adaugă 3 ani în care a sprijinit un Guvern minoritar. Principalele legi, Constituţia şi instituţiile-cheie s-au format după voinţa acestei Stângi. Multe instituţii sunt şi acum conduse de oamenii Stângii. Şi unde ne aflăm acum? Iată o comparaţie cu Uruguay-ul, unde Preşedinte este un fost radical de Stânga. Pe Indicele Democraţiei, în ultima versiune disponibilă (de anul trecut), Uruguay e pe locul 23. Înaintea Franţei (24). România - pe locul 50, între "democraţiile defecte" (flawed democracies). Sub Trinidad-Tobago (48). Stângii autohtone îi place să ne vorbească despre "Europa". Dar să vedem unde ne-au adus politicile sale. În Indicele Drepturilor de Proprietate, România e pe locul 62. Pe aceeaşi treaptă cu Salvador, China şi Bahrein. Uruguay e pe 49, imediat sub Cehia. În Indicele Percepţiei Corupţiei, Uruguay e pe locul 25, România - pe 71. Cifre şi fapte. În raportul Freedom House pe 2009, Uruguay apare ca având o presă liberă. România apare ca având o presă "parţial liberă". Bănuiesc că nu din cauza deficitului de înjurături sau de obscenităţi, capitole la care ziarele şi televiziunile de la noi trebuie că sunt în elita mondială... Ce explică aceste diferenţe? Stânga din Uruguay s-a format în lumea reală, în opoziţie faţă de Putere. Şi apoi s-a adaptat la lumea reală. Stânga din România s-a format în birourile administraţiei, prin decizia celor de la Putere. Iar politica sa este de fugă din faţa realităţii. În Uruguay politicienii au fost pragmatici. Au format coaliţii politice largi şi au respectat deciziile luate prin referendum. În România avem o Stângă conservatoare şi hegemonică, aflată într-o alianţă de facto cu câţiva oligarhi. În Uruguay, politicienii evoluează în cadrele unui sistem prezidenţial, unde Executivul condus de Preşedinte, fiind separat de Legislativ, are posibilitatea să implementeze politici energice. În România, Stânga susţine un regim parlamentar, care lasă Executivul la mâna înţelegerilor dintre diverse grupuri din Legislativ. Întorcându-ne la Preşedintele Mujica, recent acesta declara: "Sunt, mai degrabă, un libertarian decât cineva care crede că Statul e soluţia". La noi, libertarieni şi socialişti se unesc în fraudarea Statului. Să îi lăsăm, acum, pe stângiştii din această ţară să se pregătească pentru scandalul nocturn de la televiziuni şi să îl lăsăm pe domnul Mujica să tragă o concluzie: "Am învăţat că atunci când încerci să construieşti o societate fără clase, vine apoi monstrul birocraţiei şi te înghite de viu".
La ce folosesc două Camere ale Parlamentului? Cătălin Avramescu La ce folosesc două Camere ale Parlamentului? Conform unui argument tradiţional, la exercitarea unei forme de control. Să spunem că o Cameră inferioară se lasă pradă unui exces populist şi votează o lege ires-ponsabilă. În acest moment, spune teoria, intervine o Cameră superioară mai "aristocratică" în principiul selecţiei sale. Senatul, aşadar, ar funcţiona ca o instanţă de control. Las la o parte faptul că nu văd evidenţa empirică, cel puţin în această ţară, că lucrurile s-ar petrece aşa. Las la o parte şi faptul că avem două Camere alese printr-o singură metodă, ceea ce şubrezeşte oricum forţa logică a argumentului. După cum las deoparte şi faptul că Legislativul unicameral are, la rândul său, mijloace procedurale de a modera influenţa pasiunilor de moment. Să ne concentrăm doar asupra rolului Camerei superioare. Care este acela de "control". Ce înseamnă aceasta exact depinde de formula constituţională din fiecare ţară. Într-un fel acţionează Senatul italian (care e o Cameră obişnuită), în alt fel Budesrat-ul german (care are competenţă doar asupra legislaţiei ce afectează landurile) şi în alt fel Eerste Kamer olandeză (care are doar o funcţie de cenzură). Funcţia de control este legitimă şi necesară într-o democraţie. Uneori e exercitată de o ramură a guvernării asupra alteia. Spre exemplu, atunci când Legislativul demite Executivul printr-o moţiune de cenzură. Alteori este exercitată în interiorul aceleiaşi ramuri. Spre exemplu, atunci când o instanţă superioară confirmă sau infirmă o decizie a unui tribunal inferior. Dar noi avem o problemă în aceas-tă ţară: multiplicarea, dincolo de orice necesitate şi raţiune, a instanţelor de control. Urmăriţi traiectul unei legi oarecare. Două Camere, fiecare cu comisiile sale şi cu Biroul său permanent. Plenul Camerelor reunite (eventual). Consiliul Legislativ. Promulgarea (sau ne-promulgarea). Curtea Constituţională. Eventuale ordonanţe de urgenţă ce suspendă sau modifică unele prevederi. Instrucţiuni de aplicare emise de ministere. Modificarea Constituţiei este un alt prilej de carnaval al instanţelor de control. O procedură neclară de iniţiere a revizuirii. O decizie cu două treimi a Curţii Constituţionale pe proiect, înainte de supunerea la dezbateri, şi o altă decizie pe textul adoptat prin vot. O super-majoritate de două treimi în ambele Camere. Un referendum. Promulgare şi publicare. Nu este de mirare că singura dată când s-a efectuat modificarea, în două decenii, a fost nevoie de un referendum abuziv, de lipsa decretului de promulgare şi de o publicare eronată. Uneori, instanţele de control nu au identitate şi proceduri bine definite. Spre exemplu, Avocatul Poporului. Este parte a cărei puteri? Alteori, aceste instanţe sunt inventate ad-hoc, scoase "din pălărie", precum acel Preşedinte al unei Camere care ţinea în sertar legile votate fără să le trimită la Monitorul Oficial. Era nevoie, desigur, după 1989, de crearea unor mecanisme de control. Dar ceea ce s-a întâmplat depăşeşte orice imaginaţie. Răsfoiţi Constituţia, legile şi regulamentele. Vedeţi că instanţele de control s-au multiplicat ca ciupercile după ploaie. Procedurile au fost compuse intenţionat "la două mâini", tot pentru a se obţine acest efect, precum în celebrele cazuri relative la numirea miniştrilor. În termeni tehnici, ceea ce s-a produs a fost multiplicarea agenţilor cu rol de veto (veto players). Ţelul e simplu de detectat: împiedicarea oricărei schimbări. Noi ne gândim la formula constituţională a unui stat ca la o reţetă ce distribuie puterile şi stabileşte modul de exercitare a acestora. Dar formula de regim impusă în 1990-1991 a avut alt scop: de a împiedica exerciţiul puterii în caz de schimbare, ce părea inevitabilă, a garniturii "gorbacioviste" care profesa un program tip "perestroika". De a împiedica propagarea oricăror reforme în caz că o instituţie a statului va fi controlată de "elementele burghezo-moşiereşti", cele care ascultau posturi de radio "finanţate de CIA". Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus "Democraţie". Rezultatul este descris, convingător, nu de teoria politică, ci de "Revizorul" lui Gogol. Controale demente şi perfect ineficiente, mită şi improvizaţii, soluţii negociate pe picior între numeroşi actori sociali (între care unii sunt impostorii perfecţi). Orice democraţie conţine, desigur, elemente şi proceduri de control. Dar o democraţie presupune, mai ales, elemente şi proceduri eficiente prin care sunt propagate deciziile autorităţii, mai ales dacă aces-tea sunt legitimate de votul majorităţii. Delirul controlului nu este specific societăţilor libere. Asta a descoperit, spre exemplu, marchizul de Custine atunci când vizitează Rusia, în 1839. Dialogul dintre vizitatorul francez şi vameşul rus, de la începutul jurnalului său de călătorie, e un semn al vremurilor ce vor veni. Ceea ce s-a urmărit acum două decenii, în ţara noastră, n-a fost decât instituirea unui sistem, vorba lui Caragiale, "ca-n Rusia"
