„vitalitatea dezlănţuită a poporului nostru greu încercat, eroic şi martir"

"s'a bagat" plesu, fara liiceanu, desp'e popo'u' de plingaretzi anteportas, sau cine fute vint, culege furtun(a):

N-ai ce-i face!Andrei Plesu24 mar 2011
Noi alegem braţele încrucişate, văicăreala sau agitaţia cu efect de moment, japonezii aleg hărnicia fără fisuri depresive şi fără iluzii.

Când la un supermarket din Târgovişte s-a anunţat o ieftinire promoţională a zahărului, sute de oameni au dărâmat uşa de la intrare, au năvălit în magazin şi s-au călcat în picioare, animaţi de un barbar elan achizitiv. Pe ecranele televiziunilor s-a putut vedea cum, cocoţaţi asupra unor pungi sparte şi căzute pe jos, o sumedenie de chilipirgii culegeau zahărul cu mâinile şi îl îndesau în plasele aduse de acasă. „Efectul patetic al sărăciei!" - s-au grăbit să comenteze unii gazetari, specializaţi în ieremiadă. Bătălia pentru zahăr a poporului oropsit era, cu alte cuvinte, un mod de a incrimina Guvernul.
taguri
Dar telespectatorii îşi vor aminti, poate, şi de alte scene de acest gen, greu de explicat prin penurie. Mă gândesc, de pildă, la ce se întâmplă peste tot în ţară când se distribuie, la Bobotează, apă sfinţită. Hoarde aprige de drept-credincioşi iau cu asalt butoaiele cu aghiazmă, se îmbrâncesc, vociferează, se batjocoresc unii pe alţii, decişi să obţină sfinţenia pe socoteala aproapelui, să forţeze, cu o necruţătoare îndârjire, poarta raiului. S-a dat drumul la mântuire! Trebuie profitat prompt şi sângeros. Care pe care! Blânda, ospitaliera şi omenoasa noastră naţiune ştie, la o adică, să practice iureşul pustiitor, când e vorba de o leacă de bunăvoinţă divină. Ortodoxul e, îndeobşte, om de înţeles. Nu organizează cruciade trans-continentale, nu se lasă ispitit de colonialism confesional, nu agreează prozelitismul şi inchiziţia. Dar nici nu se sfieşte să declanşeze mici cruciade domestice, rapide execuţii ale semenului, dacă se simte împiedicat, ­mă-nţelegi, în efortul lui de a-şi salva sufletul.  Aici nu mai e vorba de sărăcie şi de incapacitatea Guvernului. Aici e vorba de „vitalitatea" dezlănţuită a poporului nostru greu încercat, eroic şi martir.
Avem însă dreptul să judecăm o ţară în momentele ei de cumpănă? Putem cere unei comunităţi abrutizate de nevoile zilnice să se comporte impecabil? Să adopte o incoruptibilă postură de nobleţe? Dacă vedem ce se petrece la antipozi, în Japonia, s-ar zice că putem. În Japonia, dezastrul e o constantă istorică. Fie că se numeşte cutremur, tsunami, incendiu devastator, Hiroshima şi Nagasaki, iar de curând Fukushima, el e o prezenţă „naturală" în ambianţa sufletească a japonezului. Şi viaţa, şi învăţăturile lui Buddha  vorbesc despre inconsistenţă, efemeritate, distrugere şi renaştere. Toţi ştim că, pe termen lung, lucrurile nu „ţin", nu durează. Dar japonezii ştiu că ele nu durează nici pe termen scurt. Curios e că experienţa aceasta, în loc să demobilizeze, instituie o - stranie pentru noi - disciplină, dacă nu chiar un fel de euforie a precarităţii. O expresie japoneză curentă pare să indice un fatalism tenace: „shikata ga nai" („n-ai ce-i face!", „asta-i situaţia"). „Asta-i situaţia!" - spunem şi noi. Numai că la noi e vorba de o doctrină a resemnării (Întrucât asta-i situaţia, e mai înţelept „s-o lăsăm baltă"), iar la ei e vorba de o doctrină a actului gratuit (Întrucât asta-i oricum situaţia, înţelept e să ne vedem de treabă, independent de ea). Noi alegem braţele încrucişate, văicăreala sau agitaţia cu efect de moment, ei aleg hărnicia fără fisuri depresive şi fără iluzii: repară în patru zile drumuri naţionale care nouă ne provoacă salahorii multi-anuale, nu intră în panică, nu folosesc haosul pentru jaf. Ce înseamnă toate astea? Inegalitate între neamuri? Genetică? Civilizaţie? Destin? Oricum ar fi, merită să cădem pe gânduri. Poate că „situaţia" se poate îndrepta...