nu, dom'le, nu sint blat! :)

Bacteria şi virusul, sau din nou despre Ponta şi Băsescu
October 14, 2014 by Cornel Vîlcu
Filed under: Rubrica cetățeanului necenzurat

Băse, barja cu rahat

Pe oamenii politici din România nu e bine să-i critici. Mai ales dacă respectiva critică trece de pielea lor groasă şi ajunge, la un moment dat, să-i înţepe. Te trezeşti cu un camion mare în faţă, dând înapoi, bip! bip! bip! şi pe urmă din cuvă se revarsă peste tine toate mizeriile lumii. Bun, acuzaţia de fond e că n-ai bască – asta dacă n-ai lucrat vreodată, indiferent în ce domeniu, împreună cu ei, cu politicienii. Dacă însă aţi apucat să colaboraţi la te-miri-ce (ai adunat chiştoace la o curăţenie patronată de primăria lor), eşti aranjat. Vor spune fără să clipească: avem de-a face cu un veleitar/ parvenit care mi-a cerut mie, imaculatului şi marelui om politic, să-l ajut cu cutare sau cutare lucru. În fine, dacă eşti şi tu om politic, ai, vorba aia, pus-o, – cum nu se poate mai rău. Singurul avantaj, în acest din urmă caz, e că probabil deja eşti persoană publică, iar lumea (care vrea) poate deosebi între acuzele tari şi petarde, unele dintre ele penibile.
Bun. Acum daţi-mi voie să spun, în corelaţie cu primul alineat, că Traian Băsescu e cel mai mare (astfel de) politician pe care l-a avut România postdecembristă. Vă amintiţi cum a început/ cum a decurs vreme de nesfârşite minute emisiunea de la Realitatea, de ieri seară? Preşedintele a adus şi turnat în platou găleţi de lături- mai întâi, despre orice jurnalist (ba, am înţeles eu, despre orice om ‘de opinie’… ce mai? despre oricine îndrăzneşte să gândească), fiindcă a apărut în societatea românească teoria unui blat cu Ponta. A urmat prima nominalizare – Alina Mungiu-Pippidi. Nu o doamnă care să-mi fie prea simpatică, dar atât ranchiuna, cât şi “dezvăluirile” şi limbajul preşedintelui au fost sub orice limită a admisibilului. Nu doar că au avut grosolănia specifică acestui marinar care-şi pierde, zi după zi, crusta de respectabilitate; dar au fost, cum să vă spun?… hm, niciodată nu credeam să văd în Băsescu o piţipoancă. Cum nu-l mai suportă pe el Pippidi de când n-a pus-o pe lista cutare… (Aici, evident, omul stă prea des de vorbă cu Udrea… când au de explicat dispreţul total al intelectualilor – chiar şi al celor mai servili, care le-au stat alături cât s-a putut – ne spun cum “ăia” voiau numai funcţii. Or, o fi adevărat, cel puţin în cazul adunăturilor de PMP, dar aşa ceva nu se spune).
Pentru ca apoi să urmeze trasul, din toate poziţiile, în Johannis sau Macovei. Din păcate, aici Băse n-a fost un cuirasat scoţând foc pe toate tunurile, ci mai degrabă o mare barjă cu bălegar şi un singur trăgător cu praştia. Înverşunat, cu faţa umflată şi roşie de efort, preşedintele a luat-o de la cap – dosarul cu ANI, cele 5 case etc. etc., singurul efect fiind mirosul urât (al agresorului) şi sunetul bălegarului căzând în apă, departe de ţintă… pleosc, pleosc, pleosc.
Tunul
De minute bune, aşadar, televizorul meu funcţiona dat încet, iar eu îmi vedeam de diversele munci, aşa încât am chiar ratat primul moment în care Băse (stimulat aproape erotic de căţeluşul Rareş Bogdan) o fi scos tunul, trăgând doar două obuze, de data asta adevărate, în Ponta şi Meleşcanu. Propriu-zis, am reînceput să urmăresc emisiunea fiindcă începuse o uriaşă agitaţie pe Facebook.
Da, da. L-am recunoscut pe Băsescu cel de acum 5 ani, întrebându-l pe Geoană despre sauna lui Vântu. Când e nevoie, preşedintele e un asasin fără scrupule. Şi-a şters dintr-o singură mişcare prietenii şi aliaţii cei mai importanţi – un Boc sau un MRU sunt cazuri notorii, se pregăteşte Udrea (care, în treacăt spus, chiar e paraşuta lui Băsescu, greaţa noastră a tuturor, ba chiar şi o parte din furie, e ţintită astăzi spre blonda marionetă). Ei, dacă aliaţilor e capabil să le facă din astea, înţelegem cu toţii cum va face Băse cu “duşmanul de moarte”.
Pentru că nu, între actualii preşedinte şi premier nu e un blat. Cel puţin, nu în sensul în care Băsescu ar fi pus mâna pe telefon să-i spună lui Victoraş: uite cum o să facem. Nuuuuu, şi nu fiindcă aşa ceva ar fi de neconceput în mintea primului (om cu o morală perfect autistă – adică, pentru restul lumii, capabil de mari imoralităţi). Ci doar fiindcă el îl dispreţuieşte, oarecum pe drept cuvânt, pe celălalt. Elefantul nu face blat cu un vierme – e evident că aşa gândeşte Băsescu, şi ce-l doare e că nu înţelege de lui îi sună ceasul, iar celuilalt pare a-i fi venit vremea. Minţile totuşi simple, cum e şi a preşedintelui, rămân siderate în faţa a astfel de fenomene, tind să le dea explicaţii aproape mitice: e un cataclism cosmic, s-a stricat lumea, ţara asta nu mă merită. Câteva minute, doar, de ieşire din propria piele şi situaţia ar deveni clară ca lumina zilei, ascensiunea lui Ponta perfect explicabilă. Dar nimeni nu e mai prizonier în propria piele (unde se simte atâââât de bine!) ca grobianul Băsescu.
NU E UN BLAT, dragi jurnalişti, dragi analişti, dragi prieteni care gândiţi.
Nici măcar din partea lui Ponta. Oricât de surprinzător v-ar părea, nici viermele nu cade la înţelegere cu elefantul… fiindcă riscă, până şi din neatenţie, să fie strivit.
Opere complete, volumul I
Am scris în repetate rânduri că Victor Ponta şi actualul PSD sunt realităţi politice de tip nou şi că greşim cumplit judecându-le în descendenţa lor reală, ca şi aplicându-le categoriile noastre obişnuite (chiar şi, sau mai ales celebra sintagmă “aceeaşi mizerie”). Gândirea noastră e adecvată unui mediu minim-democratic în care evoluează partide politice corupte… noi suntem în mare, iar actuala majoritate e pur şi simplu un banc de piranha. Colosala forţă, excepţionala noutate a lui Ponta constă în faptul că el nu e Ponta, nu e nimic – sau dacă vreţi să folosesc un clişeu, e diavolul care ne-a convins că nu există.
Pe de altă parte, însă, Victor Ponta e produsul de high-end al “epocii Băsescu”. Ceauşescu a produs un popor imbecilizat, umil, speriat, inconştient de propria înapoiere. Actualul preşedinte nu are cum să fi dus la asemenea efecte totale, dar tot ne-a transformat într-o naţiune de isterici. Iar ca politician lui Băsescu nu-i rezişti făcând pe stânca, ci devenind apă sau aer.
Ponta (şi pe lângă el, poate chiar mai vinovaţi, şefii de atunci şi acum-câteva-luni ai SIE) a(u) făcut ceva formidabil de grav. În materie de furt, plagiatul a fost oul, iar ce aflăm acum e un bou de toată frumuseţea. Dar dacă orice alt politician ar fi fost aneantizat de această veste, Ponta nu va suferi prea mult. PSD-ul actual, puterea şi administraţia constituite în jurul lui, au un efect anestezic, au reuşit să transforme enormitatea în cotidian-gregar-acceptat.
Dragi prieteni de pe la demonstraţiile din ianuarie 2012, dragi Uniţi Salvăm, vă iubesc cu toată puterea inimii şi vă apreciez/ vă ascult cu toată mintea… dar nu avem de-a face cu aceeaşi mizerie. Una e să dai, în ascuns, lent, într-o bătălie exasperantă şi interminabilă, avize pentru RMGC, şi alta să legiferezi, încălcând inclusiv drepturi constituţionale, pentru o corporaţie. Una e să exerciţi mecanismul perfect legitim al suspendării preşedintelui, dar e altceva să schimbi concomitent şeful Senatului şi Avocatul Poporului, iar după ce nu-ţi iese pasienţa să încerci, o lună de zile, rescrierea datelor privind populaţia cu drept de vot. Una e să ţii cu dinţii de propriii parlamentari, când votezi o solicitare DNA, şi alta e să faci, în marţea neagră, modificări legislative care dezincriminează corupţia cu totul.
Aceasta nu este bătălia noastră obişnuită (şi care, mă tem, a devenit un fel de drog şi ne-a încremenit în proiect), e pur şi simplu o plimbare, în condiţii cum nu se poate mai neplăcute, adică fiecare-cu-votul-lui, pe buza prăpastiei. Fireşte, aveţi libertatea fundamentală să credeţi că mocirla urât-mirositoare de pe platou e totuna cu prăbuşirea în abis…
Revenind: Victor Ponta, sau mai exact posibilitatea unui Ponta, e creaţia… e cea mai importantă realizare a lui Traian Băsescu.
Un cuplu
Băsescu a fost un virus, Ponta e o bacterie.
Băsescu a avut un program, a vrut să schimbe lucrurile, a fost “jucător”, i-a convertit-utilizat-sleit-aruncat pe mulţi în jurul lui… a fost, în cele din urmă, identificat în tipul-de-pericol pe care îl reprezenta; i-am dat cu flit, transformându-l într-o ruină plină de furie, şi va muri de moarte naturală peste două luni şi-un pic.
Ponta n-are nici o regulă. Se bălăceşte cu restul paraziţilor şi se hrăneşte. Cu toţii fac burţi, ne acoperă în excremente, mai muşcă din noi (şi nu doar din carne, ci şi din coloana vertebrală), se mai freacă unul de altul, se înmulţesc, înmulţesc, înmulţesc.
Băsescu a avut şi mai are putere – e, evident, cineva, chiar dacă acest cineva e doar un ticălos bătrân.
Ponta e doar un simbol, eticheta vizibilă a unui mod de a fi. Unii vor spune că îndepărtarea etichetei nu îmbunătăţeşte produsul; eu, însă, de meserie lingvist, vă spun că arderea unei efigii e un pas – spiritual – imens spre însănătoşire. Şi vă invit să-i dăm foc.
Aceştia doi convieţuiesc încă, ajutându-se enorm unul pe celălalt. De fiecare dată când o dezbatere reală ar putea surveni în societate, cei doi circari ies la păruială, iar zgomotul produs îneacă orice tentativă de înţelegere a ceea ce se întâmplă.
Amintiţi-vă, însă, că ştim cu mare exactitate, de fapt cu o claritate orbitoare care e situaţia.
Băsescu e mort, nu trebuie să ne mai preocupe nici o fracţiune de secundă el şi cu Udrea lui.
Ponta trebuie stârpit, fără discuţie, fără argumentaţii şi fără nuanţă.
Stârpit. Tot restul e praf în ochi.