Excesul de control

La ce folosesc două Camere ale Parlamentului?
Cătălin Avramescu
La ce folosesc două Camere ale Parlamentului? Conform unui argument tradiţional, la exercitarea unei forme de control. Să spunem că o Cameră inferioară se lasă pradă unui exces populist şi votează o lege ires-ponsabilă. În acest moment, spune teoria, intervine o Cameră superioară mai "aristocratică" în principiul selecţiei sale. Senatul, aşadar, ar funcţiona ca o instanţă de control.
Las la o parte faptul că nu văd evidenţa empirică, cel puţin în această ţară, că lucrurile s-ar petrece aşa. Las la o parte şi faptul că avem două Camere alese printr-o singură metodă, ceea ce şubrezeşte oricum forţa logică a argumentului. După cum las deoparte şi faptul că Legislativul unicameral are, la rândul său, mijloace procedurale de a modera influenţa pasiunilor de moment.
Să ne concentrăm doar asupra rolului Camerei superioare. Care este acela de "control". Ce înseamnă aceasta exact depinde de formula constituţională din fiecare ţară. Într-un fel acţionează Senatul italian (care e o Cameră obişnuită), în alt fel Budesrat-ul german (care are competenţă doar asupra legislaţiei ce afectează landurile) şi în alt fel Eerste Kamer olandeză (care are doar o funcţie de cenzură).
Funcţia de control este legitimă şi necesară într-o democraţie. Uneori e exercitată de o ramură a guvernării asupra alteia. Spre exemplu, atunci când Legislativul demite Executivul printr-o moţiune de cenzură. Alteori este exercitată în interiorul aceleiaşi ramuri. Spre exemplu, atunci când o instanţă superioară confirmă sau infirmă o decizie a unui tribunal inferior.
Dar noi avem o problemă în aceas-tă ţară: multiplicarea, dincolo de orice necesitate şi raţiune, a instanţelor de control. Urmăriţi traiectul unei legi oarecare. Două Camere, fiecare cu comisiile sale şi cu Biroul său permanent. Plenul Camerelor reunite (eventual). Consiliul Legislativ. Promulgarea (sau ne-promulgarea). Curtea Constituţională. Eventuale ordonanţe de urgenţă ce suspendă sau modifică unele prevederi. Instrucţiuni de aplicare emise de ministere.
Modificarea Constituţiei este un alt prilej de carnaval al instanţelor de control. O procedură neclară de iniţiere a revizuirii. O decizie cu două treimi a Curţii Constituţionale pe proiect, înainte de supunerea la dezbateri, şi o altă decizie pe textul adoptat prin vot. O super-majoritate de două treimi în ambele Camere. Un referendum. Promulgare şi publicare. Nu este de mirare că singura dată când s-a efectuat modificarea, în două decenii, a fost nevoie de un referendum abuziv, de lipsa decretului de promulgare şi de o publicare eronată.
Uneori, instanţele de control nu au identitate şi proceduri bine definite. Spre exemplu, Avocatul Poporului. Este parte a cărei puteri? Alteori, aceste instanţe sunt inventate ad-hoc, scoase "din pălărie", precum acel Preşedinte al unei Camere care ţinea în sertar legile votate fără să le trimită la Monitorul Oficial.
Era nevoie, desigur, după 1989, de crearea unor mecanisme de control. Dar ceea ce s-a întâmplat depăşeşte orice imaginaţie. Răsfoiţi Constituţia, legile şi regulamentele. Vedeţi că instanţele de control s-au multiplicat ca ciupercile după ploaie. Procedurile au fost compuse intenţionat "la două mâini", tot pentru a se obţine acest efect, precum în celebrele cazuri relative la numirea miniştrilor.
În termeni tehnici, ceea ce s-a produs a fost multiplicarea agenţilor cu rol de veto (veto players). Ţelul e simplu de detectat: împiedicarea oricărei schimbări.
Noi ne gândim la formula constituţională a unui stat ca la o reţetă ce distribuie puterile şi stabileşte modul de exercitare a acestora. Dar formula de regim impusă în 1990-1991 a avut alt scop: de a împiedica exerciţiul puterii în caz de schimbare, ce părea inevitabilă, a garniturii "gorbacioviste" care profesa un program tip "perestroika". De a împiedica propagarea oricăror reforme în caz că o instituţie a statului va fi controlată de "elementele burghezo-moşiereşti", cele care ascultau posturi de radio "finanţate de CIA".
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus "Democraţie".
Rezultatul este descris, convingător, nu de teoria politică, ci de "Revizorul" lui Gogol. Controale demente şi perfect ineficiente, mită şi improvizaţii, soluţii negociate pe picior între numeroşi actori sociali (între care unii sunt impostorii perfecţi).
Orice democraţie conţine, desigur, elemente şi proceduri de control. Dar o democraţie presupune, mai ales, elemente şi proceduri eficiente prin care sunt propagate deciziile autorităţii, mai ales dacă aces-tea sunt legitimate de votul majorităţii.
Delirul controlului nu este specific societăţilor libere. Asta a descoperit, spre exemplu, marchizul de Custine atunci când vizitează Rusia, în 1839. Dialogul dintre vizitatorul francez şi vameşul rus, de la începutul jurnalului său de călătorie, e un semn al vremurilor ce vor veni. Ceea ce s-a urmărit acum două decenii, în ţara noastră, n-a fost decât instituirea unui sistem, vorba lui Caragiale, "ca-n Rusia"