un moldovan care, alaturi de cirnatzii de plescoi, ar putea constitui brandu' turistic al dnei udroaica (cititzi si va minunatz !!!)
Explore the Romanian Hospitality
Am avut câteva zile un hotel pe mână şi începuse să-mi placă. Era în 2004. Puteam să las naibii gazetăria şi să mă apuc de turism, poate aş fi avut azi două biciclete, în loc de una. Eram cu fotograful Victor Stroe în comuna Telciu, din judeţul Bistriţa-Năsăud.
Trei zile am urmărit o nuntă, de la tăierea porcului până la număratul banilor, cu gândul să comparăm nunta bistriţeană din zilele noastre cu cea din "Nunta Zamfirei", a lui George Coşbuc. Telciu e aşezat într-un loc atât de frumos, că şi Dumnezeu s-ar duce în vacanţă acolo, dacă n-ar fi tot timpul ocupat cu iertarea atâtor păcate. Ne aşteptam să găsim pensiuni una peste alta şi ţărani fluturând cheile în furci, pe marginea drumului, dar nu era decât una şi nici aceea n-avea clienţi. Când am apărut noi, echipa de la Jurnalul Naţional, atunci s-a născut şi turismul în Telciu.
Domnul Mitică avea talent de hotelier. Îşi trata clienţii ca pe nişte prieteni. Zicea: "Ia să-mi spuneţi voi, dragilor, ce vă lipseşte, ca să vă aduc. Că eu sunt la început cu pensiunea, nu pricep tare". Dar se pricepea, că nu lipsea nimic. Ne-a adus de acasă nişte slănină afumată, pâine şi pălincă, le-a pus pe masă: "Na, că poate ăţi fi sătui de mâncare de restaurant". Şi de gâtul sticlei a agăţat un inel cu câteva chei. Noi am crezut că e vreun obicei să pui cheile pe băutură, să nu întreci măsura, poate mai fuseseră ziarişti pe la el şi îi făcuseră o impresie proastă, de beţivi. Ne uitam la el şi el se uita la noi şi nu înţelegea ce nu înţelegem noi. "A, se luminează el, voi sunteţi de la Bucureşti, nu ştiţi cum e pe la noi!"
Şi explică. Acolo, în Telciu, oamenii nu fură unii de la alţii. Casele mai vechi chiar nici nu au încuietori, nici la poartă, nici la uşi. Astea mai noi au, că s-a mai stricat lumea, au apărut şi lucruri mai de preţ... Şi a apărut obiceiul ăsta, să îi dai unui prieten cheile ca semn de absolută încredere.
Domnul Mitică ne-a dat cheile pensiunii, a lăsat totul pe mâna noastră, că el avea treabă. Ne-a zis că mâncarea e în congelator, porţii gata pregătite, puse în celofan: pulpe de pui, cotlete, caşcaval şi creier pane, şniţele. Numai să le luăm de acolo şi să le aruncăm în friteuză. Salată ne-om pricepe şi noi să facem; dacă nu, să luăm murături din borcan. Pe inel era şi cheia de la bar. Să ne luăm singuri băutură de care vrem şi câtă vrem. Şi să scriem totul pe hârtie, ce şi cât am luat. Ne-a mai lăsat şi telefonul, să-l anunţăm când plecăm. Şi dus a fost.
Victor se uită mirat la mine, eu la el, nu ne vine a crede. Ies afară, să vad dacă domnul Mitică nu se întoarce, dacă n-a fost o glumă. Na, să vezi că ăsta chiar ne-a privatizat! Mă apropii tiptil de bar şi iau o sticlă de coniac. Mă aşteptam să ţâşnească o jucărie ceva, că doar era o glumă. Dar nimic. Timid, îmi pun o sută de coniac. Victor, cu ochii pe gradaţie, să nu depăşesc, să nu ne facem de râs. "Băi, să nu ştirbim prestigiul redacţiei!" Eu, cu ochii pe el. Niciodată nu am băut cu atâta responsabilitate. Eu făceam mâncare, eu turnam în pahare. Descoperisem cum pot fura la gramaj ca un chelner adevărat şi îmi făceam în secret planuri neruşinate de trai fără griji.
A treia zi, la plecare, l-am chemat pe dom' Mitică. I-am dat cheile şi lista cu ce-am mâncat şi ce-am băut. El a socotit, a tras linie şi a zis: atâta face. Nici n-a verificat dacă am consemnat corect. A zis că nimeni, din ăia puţini câţi au stat la el, nu l-a păcălit. Cred că până la urmă cineva i-a înşelat încrederea, fiindcă după doi ani, când am revenit în Telciu, pensiunea era închisă, falimentase, iar domnul Mitică muncea în Italia, tot în turismul privat: punea faianţă.
Doamna Andreea dându-i autorului, cu mijloace empirice, o faţă umană
De aia e bine să mergi în delegaţie cu şofer. Să aibă cine face poze-document, ca să nu te acuze cititorii că scrii poveşti "fake"
Am stat câteva zile în oraşul Ştei, din Bihor, ca să scriu un reportaj despre ultima mină de uraniu din Apuseni, şi am rămas fără păr chiar de a doua zi. Nu pentru că aş fi fost iradiat atât de repede, ci din motive ce ţin de calitatea turismului pe la noi.
Era pe la sfârşitul lui martie 2006. Încă de când am ajuns în Ştei mi s-a părut că era ceva în neregulă cu oraşul. În primul rând, nu avea decât un singur hotel, când ar fi trebuit să fie un orăşel turistic plin de viaţă, fiindcă, în orice direcţie ai porni din Ştei, nimereşti în grădina carpatică şi te poţi apuca de explorat. În al doilea rând, mi s-a părut că tot ce mişcă în oraşul ăla aparţine fraţilor Micula, supranumiţi The Chemical Brothers. Local, li se mai spune şi Fâs şi Poc, de la băuturile carbogazoase şi de la chipsurile crocante pe care le produc. Peste tot prin oraş erau frigidere verzulii cu Izvorul Minunilor şi Tutti Fresh. Inclusiv la o farmacie am văzut. Şi hotelul tot al lor era. Turişti nu prea veneau, că încă nu aveam brand pe atunci, în schimb erau destui şoferi de TIR, aşteptând să încarce sucuri ieftine şi să le ducă în toată ţara.
Am prins şi eu o cameră. Recepţionera a crezut că sunt un hoţ şi mi-a dat telecomanda pe semnătură, să nu fug cu ea. Am semnat ca prostul, fiindcă telecomanda aia era oricum defectă. Am observat când am ajuns în cameră. Televizorul era o capcană pentru şoareci. Nu mai avea butoane, numai nişte găurele în care îţi prindeai degetele când voiai să schimbi canalul. Bineînţeles, canalul acela tv era tot al fraţilor Micula şi transmitea multă reclamă la apă şi sucuri carbogazoase. Când am vrut să-mi pun telefonul la încărcat, priza a intrat cu totul în perete şi degeaba m-am chinuit s-o scot cu un pix şi s-o aduc în poziţie, la datorie. Patul era prins cu un placaj bătut în cuie.
Pentru cine nu ştie, cel mai important lucru pentru un ziarist de teren este baia. Primarul din Ştei, să zicem, nu este deloc interesat să-i aduci mirosuri de la Bucureşti ori adunate de pe drum. E foarte posibil ca un ziarist nebărbierit să nu-i prezinte încredere directorului minei de uraniu, unde totul este organizat milităreşte. Când mai tinerii mei colegi mă întreabă cât contează talentul în gazetărie, le spun că are şi el importanţa lui, dar în primul rând contează să beneficiezi de o baie bună şi să fii punctual. Or, ce să vezi? La hotelul Miculilor, care vând apă până şi în ultimul cătun din România, nu curgea apa! Am sucit de robinete până s-au încins. Obţinusem ceva căldură, dar apa îmi lipsea în continuare. Trebuie să recunosc că m-am culcat nespălat.
Dimineaţa, tot nu curgea apa. Crezusem că e ceva temporar şi se va remedia. Eram panicat. M-am trezit cu părul vâlvoi, ca în fiecare dimineaţă. Am un păr gras, ceea ce m-a împiedicat să realizez mari performanţe în gazetărie, într-o ţară unde nu ai întotdeauna o baie la îndemână. Recepţionera mi-a spus că într-adevăr e ceva temporar, numai că e vorba de vreo două săptămâni. De ce mai cazează turişti, atunci? De ce nu-şi trag o ţeavă separată, provizoriu? Normal, nici nu s-a gândit să mă avertizeze când m-am cazat, fiindcă după zece ore de drum nici nu arătam a om care se spală. Ce să fac? Aş fi putut să cumpăr câteva sticle de apă minerală de la fraţii Micula să mă spăl pe cap, sau Tutti-Fresh, să miros frumos, dar - şi lumea nu ştie asta - diurnele la ziar sunt aşa de mici, încât putem face şi boli de piele.
A fost singura dată când mi-am dorit să fiu chel. Mă gândeam să-mi cumpăr un fes, să ascund hălăciuga aia de păr, dar nu aveam la mine decât diurna. Când credeam că o să ratez marele reportaj din cauza unei ţevi, Dumnezeu mi-a scos în cale, chiar la parterul hotelului, o frizerie. Era şapte jumate dimineaţa. La nouă aveam interviu cu directorul minei de uraniu. Am stat la uşă până a venit frizeriţa, doamna Andreea. Mi-am zis că nu se poate să existe frizerie fără apă. Măcar o aduci de undeva, pui un fierbător, ceva, şi te speli.
Problema e că doamna Andreea n-avea nici apă la robinet, nici fierbător. Chiuveta era uscată, n-avea nici pata aceea micuţă de rugină, de la ultima picătură de apă. Nu-mi rămânea decât să mă tund zero, măcar să scap de măturoiul ăla din cap, să mă bărbieresc pe uscat, ca în armată, şi să mă dau cu mult parfum. Doamna Andreea a zis: hai că te fac din foarfece, nici să te tund zero, nici să se vadă că nu te-ai spălat. Şi m-a aranjat aşa de frumos şi m-a parfumat, încât i-am făcut directorului o impresie deosebită şi în final mi-a ieşit un reportaj bunicel, pe care uzanţele redacţionale m-au împiedicat să i-l dedic doamnei Andreea. În schimb, i-am făcut un serviciu mai util: i-am căutat în Bucureşti maşina de tuns pe care şi-o dorea, o sculă rară, pentru profesionişti, şi am pus-o în legătură cu patronul magazinului, să trateze direct. Turiştii străini ar putea şi ei să exploreze apele româneşti. Atât cea caldă, cât şi cea rece.
Pentru autenticitate, autorul şi cu Lari, înfruptându-se la nunta cea de pomină. Poza a fost făcută de Samsung, camera de buzunar cu timer automat
Surprizele dau sarea şi piperul călătoriei. În Columbia te duci să vizitezi un sanctuar precolumbian şi te trezeşti răpit. În Thailanda te laşi ispitit de o nurlie şi te trezeşti în puşcărie, că ispita avea 12 ani. La Târgu Frumos te cazezi în hotel ca să dormi şi te trezeşti nuntaş fără voie. În plus, ai şansa unică de a descoperi, înaintea mirelui, ce are mai de preţ mireasa
În primăvara lui 2007, când a trebuit să rămân o noapte în Târgu Frumos, în drum spre Iaşi, am regăsit cu bucurie acelaşi pat, în exact aceeaşi cameră în care dormisem şi în vara lui '89. Atunci, în ultima vară cu Ceauşescu, cenaclul nostru literar din Botoşani fusese invitat să le citească nişte poezii studenţilor din Iaşi, că numai de asta le ardea lor.
Şi, drept răsplată, activiştii de la cultură - ce frumos din partea lor! - ne-au cazat o noapte în micul hotel din buricul Târgului Frumos, la întoarcere. A fost minunat! Acum, ajungând iar în acel hotel, în aceeaşi cameră, n-am putut să nu remarc vigurosul conservatorism al moldovenilor, care nu schimbă nimic, nici măcar cearşafurile. Mobilierul era acelaşi, însă cu încă aproape 20 de ani încrustaţi în furnir. N-ar fi fost nici o surpriză să-l văd pe Ştefan cel Mare ieşind din şifonier şi holbându-se la bec. Da, era şi bec în cameră.
Rezervasem camera dinainte. Domnul Agavriloaie, patronul sau administratorul hotelului, ne aştepta. Eram cu şoferul Laurenţiu Dobrică. Lari. El nu făcea nazuri, căuta ce e mai ieftin, numai să-i rămână şi lui ceva din banii de cazare. Odată, în Şomcuta Mare, lângă Baia Mare, a dormit într-o debara la Pensiunea "Fantezia" şi a fost grozav de mulţumit. O cameră costa 90 de lei. El a întrebat dacă nu există şi ceva mai ieftin. "Avem, zice patronul, dar nu e încălzită. V-o las la 60 de lei." "Şi mai ieftină de atât nu aveţi?", "Ba da, dar e fără baie, la 40 de lei." "Nu-i nimic, pot să mă abţin până dimineaţă. Dar poate aveţi şi mai ieftină?" - licitează Lari. "Avem o cămăruţă de serviciu, fără baie, fără nimic.
Doar un şezlong de pânză. Zece lei." Au bătut mâna la acest nivel al confortului. Mai jos de atât nu se poate coborî nici chiar în turismul românesc, deşi Lari ar fi dormit şi într-o cameră fără pereţi, numai să plătească mai puţin. Ei bine, acest Lari, fiul fără acte al austerităţii, s-a închircit ca un arici când a intrat în hotelul din Târgu Frumos.
Eram numai noi doi în tot hotelul. Ne aşteptam ca domnul Agavriloaie să ne dea nişte conserve de mâncare, dar, surpriză, el ne-a adus sarmale calde. Găluşte moldoveneşti, adevărate, aurii, parcă înotau boboci de-o zi în farfurie. Mâncăm, urcăm în cameră şi ne băgăm urgent în pat. Numai ce-am aţipit şi aud deodată: "Să trăiască socrul mareeee!". Şi încep podelele să tremure. Jos, în restaurant, era o nuntă. Muzicanţii avuseseră o problemă cu amplificarea. Acum o rezolvaseră şi voiau să recupereze.
"Domnu' Agavriloaie, nu ne daţi, vă rog, o cameră în aripa cealaltă? Că e gălăgie, nu putem dormi." "Eu vă dau, dar dincolo e discotecă şi tineretul ăsta dă muzica şi mai tare", zice dumnealui. Şi explică: "Lumea e săracă pe aici, nu vine nimeni nici la hotel, nici la restaurant. Şi cineva din altă parte ce să caute în Târgu Frumos? Poate dumneavoastră, aşa, cu treabă... Aşa că închiriem spaţiile pentru nunţi, cumetrii, discoteci, ca să mai scoatem şi noi un ban".
Ce să dormi? Băteau ăia toba ca pe cânepă. Cum mă aşezam cumva în pat, perna ţuşti! de sub cap. Îmi clănţăneau şi dinţii. Am vrut să-l întreb pe domnul Agavriloaie de ce ne-a mai închiriat camera, dacă ştia ce tămbălău ne pune la temelie, dar am renunţat: fusese atât de amabil cu noi, nu se cădea să-i fac o scenă de drepturile omului plătitor. Am coborât cu Lari la nuntă, să-i arăt specificul moldovenesc. Ne-am băgat printre nuntaşi, ne-am pupat cu toate doamnele şi domnişoarele. Ne-au pus la masă şi ne-au îndopat cu bunătăţi şi nici nu s-au supărat pe noi, la sfârşit, când au aflat că nu suntem din partea mirelui, ci eram şi noi pe-acolo... "Ei, să vă fie de bine", a zis socrul mare. Domnul Agavriloaie de la nuntă luase găluştele pe care ni le servise. De aia ne-a şi costat atât de puţin, poate numai servirea.
Ne-am plimbat până pe la 3 dimineaţa prin micul târg moldovenesc. I-am arătat lui Lari poşta, drumul spre Iaşi, silozul, primăria, bancomatul. Şi mireasa. Da, mireasa fusese furată şi stătea după un gard verde, păzită de două doamne, aştepta să fie recuperată, conform obiceiului. Şi numai ce vedem că doamnele cele două îi ridică miresei poalele în cap şi ţin rochia ridicată în aer, ca pe un clopot întors. Mireasa îşi dă chiloţii jos, se lasă uşor pe vine şi plasează în peisaj un pârâiaş. Vorba cântecului: "Când mă mai uitai o dată,/ Mamă, mamă, ce mai fată!/ Că de la buric în jos/ Se văzu Târgu Frumos./ Şi-n mijlocul târgului,/ Limba cocostârcului".
Cum să spui că nu au turiştii ce vedea în Târgu Frumos? Sunt atâtea tradiţii şi obiceiuri locale minunate! Doar cu cazarea ar fi o problemă.
Ca brand, avem şi aici forme de relief (şi ce forme!), avem şi un mic pârâiaş, deci poate rămâne izotipul Elenei Udrea, dar cu logotipul: "Explore the moldavian bride" - "Explorează mireasa moldoveană".
Discover the moldavian wife
Am plecat din Târgu Frumos pe la 4 dimineaţa, spre Iaşi, încercând din răsputeri să-l fac pe Lari să fie atent la drum. Părea că a rămas cu mintea la frumoasele obiceiurile de nuntă din părţile locului.
Ajuns în Iaşi aveam o mare dilemă: unde să-l cazez ieftin pe Lari? El nici nu se putea odihni bine într-o cameră de peste zece euro. Nu puteam risca să mai facă o noapte albă, că mai aveam multe drumuri de făcut cu el şi mă temeam să nu mă urce într-un copac cu maşină cu tot. Ştiam un fel de motel pe lângă Iaşi, pe coclauri, în mijlocul unor vii nesfârşite. Părea un fost cămin pentru muncitorii de la vie, acum transformat în motel. Nu se putea să fie ceva pretenţios şi sigur aveau şi debarale.
Când ajungem noi acolo, pustiu. Restaurantul era deschis, bătea vântul în perdele, hotelul era deschis, toate uşile de la camere erau date de perete, dar nici suflet de om. Începem să strigăm, să claxonăm. Nimic. Dăm o tură prin bucătărie. Nimeni. Luăm camerele la rând. Şi când credeam că am pus şi noi mâna pe un motel abandonat, şi încă unul mare şi bine îngrijit, prindem cu urechea un uruit de aspirator în capătul holului. O femeie făcea curăţenieîn cameră. Din cauza aspiratorului nu ne auzea. Alo, doamnă! De data asta, doamna ne aude. Şi când se întoarce spre noi, ne-a rămas alo-ul în gât. Cum să zic... Era femeia cu mustaţă, domnule, cea mai mustăcioasă femeie pe care o văzusem vreodată. Mă rog, nu cred că e obligatoriu ca în turism să fie angajate numai fotomodele, nu mă pricep.
Femeia stătea cu trompa aspiratorului în mână şi ne zâmbea pe sub mustaţă, cu ospitalitate. Ne-am împrietenit repede, mai ales că eram şi eu nebărbierit. Da, erau locuri în motel, toate locurile. Nu chiar atât de ieftine cum şi-ar fi dorit Lari, dar suficient cât să aţipească liniştit un ceas, două. Stabilim că ne vom întoarce spre seară la motel, după ce ne facem treaba prin oraş, iar dumneaei să ne aştepte cu mâncare. Fiind singurii clienţi, trebuia să gătească doar pentru noi. Ea era şi bucătăreasă, şi recepţioneră, şi cameristă. Plină de bunăvoinţă, femeia s-a oferit să ne aducă mâncare de acasă. Am rugat-o să ne gătească o mâncărică de mazăre cu carne, dacă poate, că eram sătui de cotletul cu cartofi prăjiţi din toate restaurantele româneşti, iar ea a acceptat bucuroasă.
Am aranjat cu dormitul şi cu masa, plecăm în oraş la treabă. Seara ne întoarcem la motel ca bătuţi cu maiul, de obosiţi ce eram, şi flămânzi - mai aveam un pic şi ne mâncam unul pe altul. Dar nici urmă de doamna cu mustaţă. Restaurantul era încuiat cu lacăt şi nici pomeneală de mâncărică de mazăre. De după colţ ne iese în faţă un domn, şi el împodobit cu o bidinea de mustaţă sub nas, cu o bâtă în mână, şi ne întreabă ce căutăm acolo. Cum ce căutam? I-auzi! Păi, am fost de dimineaţă, am stabilit cu doamna care se ocupă de motel că ne cazăm aici şi că ne aduce de acasă mâncărică de mazăre cu carne. Mai exact, cu pipote, aşa a rămas înţelegerea până la urmă. "Ce, doamnă?", întreabă mustăciosul, parcă nici n-ar fi cunoscut-o. Şi eu, nervos şi înfometat, încep să i-o descriu. Una cu mustaţă, zic. Nu v-a zis nimic, n-a lăsat vorbă? Mustăcioasa naibii! Îmi făcuse o impresie bună. Ce faceţi aici, vă întreceţi în mustăţi? Şi râd singur. Părerea mea e că vă cam bate la mustaţă. N-o fi păroasă pe picioare, în compensaţie. Hă, hă, hă! Cum dracu' o pupă bărbat-su?
Şi numai ce-l văd pe tipul ăla cum i se zburleşte mustaţa şi vine spre noi încruntat, mergând cobâlţăit, ca John Wayne. Avea şi două telefoane mobile la centură, ca două pistoale. Şi zice: "Eu sunt bărbat-su!".
Nu ştiu dacă Lari a prins vreodată cu Chevroletul redacţiei viteza cu care a tulit-o atunci. Şi eu pe urma lui. N-avea rost să mai stăm nici o sutime de secundă la un motel cu lucrători neserioşi, care una promit, alta fac.
Aş păstra şi aici logotipul Elenei Udrea. Frunza ar simboliza dealurile şi viile din jurul Iaşiului, iar cursul de apă de dedesubt ar reprezenta mustaţa. Pentru turişti cu gusturi ciudate. Descoperă nevasta moldoveană!
Peisaje autentice la malul Dunării, la Orşova. Natură vie şi natură moartă. Descoperirea unei Românii de care-ţi vine să fugi
Roman Conchi, omul care a pornit în căutarea libertăţii şi a ajuns să care rahat cu găleata
Se tot discută de câteva zile despre brandul turistic al României. Toţi nepricepuţii vin la televiziune să-şi dea cu părerea, şi numai pe mine, mai nepriceput decât toţi la un loc, nu m-a întrebat nimeni ce părere am. N-am fost niciodată în viaţa mea într-un concediu, nicăieri, ca turist. În 20 de ani de scris la gazetă am avut concediu doar de două ori, dar nu şi bani să plec o săptămână într-o staţiune. În afară de anul dintre iulie 2008 şi iulie 2009, tot timpul am avut un salariu care îmi ajungea de chirie, de mâncare şi de ţigări. De când nu mai fumez şi ţin şi regim, am reuşit să-mi iau bicicletă şi am vizitat tot Bucureştiul (dar tot, ceea ce nu e puţin lucru!), Chitila, Măgurele şi Chiajna. Dar şi aşa, tot n-am habar de turism, deci sunt în continuare frustrat că nu sunt invitat la televiziune să-mi dau părerea cot la cot cu ceilalţi nepricepuţi.
După ce am scris un reportaj despre obezi, mi s-a pus brandul de grăsan care a slăbit câteva kile şi de atunci sunt invitat numai la emisiuni despre obezitate, în ciuda faptului că am învăţat câte ceva despre boala asta. Despre turism nu mă întreabă nimeni. Turist cu adevărat n-am fost nici o singură zi, dar am umblat destul de mult ca ziarist şi am şi eu câteva sugestii pentru brandul turistic.
Eram în Orşova, în toamna lui 2007, scriam un reportaj pentru Cotidianul. Cristian Cioacă, şoferul Cristian Cioacă, stelist fanatic, m-a ţinut de la Bucureşti până la Orşova numai în manele, îmi vâjâia capul de Salam şi Vijelie. Şi Guţă. Mult Guţă. Era supărat că pierduse Steaua un meci important, de parcă nu asta se întâmpla mereu de 20 de ani, şi tot drumul s-a drogat cu manele. În asemenea momente n-aveai ce să-i faci, îl suportai, mai ales că era un tip cu mult bun-simţ, nu se băga să pună întrebări la interviuri, nu era interesat de găinării cu factura de cazare, să-i rămână şi lui 10-20 de lei la o deplasare, nu îşi făcea program separat, nu era pretenţios la mâncare, la o adică puteai chiar să îl rogi să te ajute la cărat trepiedul, laptopul ori alte scule pe teren şi nu zicea nu.
Fiindcă l-am văzut aşa amărât, de-i venea să rupă volanul cu dinţii, am zis să-l duc la un hotel pe malul Dunării, într-un loc frumos, retras, să se liniştească, bietul de el. Ochisem pe internet o pensiune nou-nouţă, chiar pe mal, în mijlocul naturii. Putea să pescuiască, să facă un grătar, să se plimbe, să se uite la Dunăre cum se duce la vale, ori să stea în cameră şi să revadă a nu ştiu câta oară, la un videoplayer din ăla mic, vreun meci mai vechi, în care Steaua câştiga. Sun la pensiune şi, foarte amabil, patronul îmi explică pe înţelesul meu de străin cum să ajung la pensiunea lui. O luăm pe nişte străduţe, stânga, dreapta, dreapta, stânga, până ieşim din oraş şi ne înfundăm între nişte dealuri, pe un drum îngust, de nu puteai scoate mâna pe geam, neasfaltat, numai gropi. Bă, să vezi că ne-am rătăcit. Îl sun iar pe patron, îi descriu fundătura în care suntem şi el îmi zice că e bine, suntem pe drumul cel bun. "Ba nu, zic eu, ăsta e un drum de ţară, dom' patron, e numai hopuri şi hârtoape." "Păi ăsta e, spune patronul bucuros, ţineţi-o tot înainte şi ajungeţi imediat."
Când pornim, Loganul dă cu burta de un dâmb. "Aşa-ţi trebuie, Cristi, dacă n-ai vrut să iei un jeep de la redacţie!", încerc eu să fac haz de necaz. Şoferul coboară, se pune în patru labe, se uită pe sub maşină, zice că nu e grav. Şi dă-i bătaie mai departe prin gropi, prin fum, prin mii de baionete, încă un kilometru. Nici nu trece o oră şi ajungem într-un luminiş. Un bărbat tânăr vine grăbit spre noi, zâmbitor, zice că el e patronul şi ne arată unde să parcăm. Cobor, mă uit în jur. În sus, munte şi pădure, o splendoare. În jos, Dunărea. Nici urmă de pensiune. În poieniţă nu se vede decât un chioşc. Păi, să vedeţi, zice patronul, nu e chiar o pensiune, sunt nişte căsuţe de lemn pe malul fluviului, în rest e totul ca-n reclama de pe internet.
Cum nu eram pretenţioşi, mă înţeleg cu Cristi din priviri că am putea rămâne acolo. Bag eu capu-ntr-o căsuţă să văd ce condiţii are pensiunea care nu e chiar aşa de pensiune. Dar numai capul, că restul nu prea încăpea. Era un pat aşa, de un lat de palmă, curat, ce-i drept, şi o băiţă în care nu puteai sta pe veceu decât cu picioarele întinse afară, în cameră. Şi un gemuleţ cât un biscuit, cu vedere în peretele căsuţei alăturate. Şi un televizoraş la care nici nu ştiu dacă puteai să vezi ce scrie, cred că era un televizor numai pentru muzică şi pentru filme româneşti. Parcă eram în "Albă ca Zăpada".
Era târziu şi noi, obosiţi, nu mai aveam nici un curaj să facem iar drumul ăla înapoi, până în oraş. Am zis că rămânem acolo. Se putea dormi şi în căsuţă, totuşi. La urma-urmei, am fi putut scoate o scândură din perete ca să ne întindem domneşte. "Dar mâncarea?", întreabă Cristi, uitându-se zăpăcit în jur. "Mâncarea, zice patronul, tot numai un zâmbet, v-o aduceţi dumneavoastră... un cârnat, mici, o fleică... găsiţi în oraş. Noi vă oferim grătarul şi cărbuni să vă frigeţi singuri." Ce-i drept, ne-am cam fript. Nimic nu era ca pe internet. "Şi n-aveţi dumneavoastră aici nişte cârnaţi, ca să nu ne mai ducem până în oraş?" "Nu, că nu ne merge congelatorul, îmi pare rău." Avea numai pufuleţi, la chioşc, biscuiţi şi sucuri. Mai în glumă, mai în serios, spun că prind eu un crap din Dunăre şi-l facem pe grătar. Dar omul n-avea nici scule de pescuit, cică turiştii dinaintea noastră plecaseră cu tot cu undiţe. Şi tot timpul când zicea că n-are nici aia, nici aia, nimic din ce era în reclamă, zâmbea. N-am văzut lucrător în turism mai zâmbăreţ. Nu puteai să te superi pe el.
"Lasă că am eu o lansetă în portbagaj, spun, că doar mi-s oleacă de pescar. Ia să vezi cum îl mut pe domnul crap din Dunăre pe grătar, cât ai zice peşte." Şi mă duc spre apă să ochesc un loc de pescuit printre tufele de pe mal. Primul pas l-am făcut pe pământ tare. Al doilea, la fel. La al treilea, cum să zic... moldoveneşte, am călcat pe dânsul. Merde! L-am turtit. Dau să mă şterg de iarbă, nimeresc cu bombeul în altul. Stătea cuminte în boschet, cu un coif de hârtie pe cap, al dracu', nici nu zicea nimic, nici nu mirosea. Când m-am uitat mai atent, am văzut că erau cu duiumul, aliniaţi ca răţuştele, parcă se duceau la scăldat. Deci nu numai mie mi s-a părut că nu e loc destul la veceu. Să mai zici că nimeni nu mai face nimic în ţara asta!
Jos, se iţea din mal un tub gros, de plastic. Pe acolo ieşea mizeria când trăgeai apa la veceu. Din căbănuţă, direct în Dunăre, în guşa crapului.
Mi-a fost jenă să-i spun patronului că i-am strivit doi moţaţi în tufiş. "E frumos aici, se vede şi Serbia, i-am spus, dar nu stăm, că n-aveţi internet. Ne pare rău." Şi am plecat. Cu adidaşii în pungă.
A doua zi, când mă documentam pentru reportaj, aveam să aflu că, în partea aceea, tot malul Dunării era plin de rahat. Cartierul de pe coastă, unde fuseseră strămutaţi orşovenii din vechiul oraş, când s-a construit hidrocentrala, n-avea canalizare. Casele erau aşezate pe stâncă, nici n-aveau oamenii cum să-şi sape nişte veceuri mai acătării în curte, în piatră. Numai nişte adâncituri de-o şchioapă. Şi când se umpleau, orşovenii cărau mizeria cu găleata, noaptea, şi o aruncau în Dunăre. Mă rog, unii nu se mai oboseau chiar până la apă. Cred că şi acum e la fel, că nu s-o fi făcut canalizare în trei ani.
Era acolo unul, Roman Conchi. Ardelean. Venise prin '60 şi ceva în Orşova şi-şi făcea de lucru prin zonă, căutând o ocazie potrivită s-o taie la sârbi, peste Dunăre, călare pe tubul de oxigen. Şi tot studiind el terenul, a dat de-o fată, s-a îndrăgostit de ea şi n-a mai fugit din ţară. Şi zicea nea Roman ăsta, care noapte de noapte căra magiunul cu găleata: "Am venit aici să-mi caut libertatea şi m-am împotmolit în căcat!". Replica lui ar fi bună de slogan pentru turismul local, de aventură, dar mie tot "Explore the danubian bushes", adică "Exploraţi tufişurile dunărene!" îmi place mai mult.
Şi s-ar potrivi perfect cu frunza Elenei Udrea, izotipul ăla de un milion de dolari: o frunză, de fapt o formă de relief cu un curs de apă la bază. Iar pe malul cursului de apă să mai adauge, ca o picătură de rouă ce se scurge de pe frunză, o spirală micuţă, cu moţ. S-o deseneze Mardale, de la Caţavencu.
